Nostalgici de ieri și de azi – cum recuperăm anii ’90?

Ne întoarcem încă o dată în pașnicii ani ’90, cu două personaje antologice, atît de reprezentative pentru acele timpuri – un „lider” și un „artist”, amîndoi nostalgici ai comunismului. Au trecut 30 de ani, nostalgici mai avem și astăzi.

Liderul

Îl cheamă Ion Miloş şi e din Rucăr. Susţine că e liderul celor 240 de membri ai Partidului Comunist Român din Rucăr şi din comunele învecinate. Are sarcina să fondeze „celule comuniste” puternice, căci în curînd „vom prelua puterea, probabil printr-o nouă lovitură de stat”. Sediul partidului se află chiar în ograda sa: aici se fac adeziuni şi tot de aici Miloş vorbeşte la telefon cu tovarăşii „din teritoriu”. Telefonul tronează în odaia principală a casei, pe o măsuţă, alături de „cartea de vise” a lui Miloş pe care o răsfoieşte uneori, deşi nu crede în miracole („Cîteodată se potriveşte, cîteodată nu... Într-o noapte am visat un poliţist, iar a doua zi am făcut accident cu maşina...”) şi de o altă carte a „şefului cel mare”, pe linie de partid, un anume Gheorghe Ungureanu. Miloş ne citeşte cu patos poezii din cartea acestuia: „Şi cu steaguri găurite / Am ajuns din oameni, vite / Că-n tranziţia spre mîine / Ducem o viaţă de cîine”. Ca să completăm descrierea cadrului, trebuie să amintim şi de reproducerea după „Cina cea de taină“, aflată pe perete, chiar deasupra măsuţei cu telefonul. Miloş ne lămureşte, în cîteva cuvinte: „Nu sînt ateu, sînt creştin ortodox, aşa cum şi Ceauşescu mergea la biserică şi credea în Dumnezeu!”. Cum rămîne, însă, cu bisericile demolate de „tăticu’”? (aşa îl alintă Miloş pe fostul preşedinte al României). Liderul se înfurie şi ridică glasul pentru a-şi impune punctul de vedere: „Nu este adevărat! Ceauşescu a mutat multe biserici care şi astăzi stau în picioare. O fi dărîmat el cîteva, da’ faţă de ce a făcut pentru ţara asta, nu mai contează!”.

Miloş, împreună cu soţia sa, şi ea o comunistă convinsă, se ocupă şi cu „propaganda”, pe care „o bat în cuie”, periodic, pe gardul de la stradă. Cine nu-i cunoaşte activitatea va fi surprins să vadă, străbătînd o ulicioară din Rucăr, o poartă înaltă, din lemn, înţesată cu realizările Epocii de Aur: Ceauşescu inaugurînd metroul, Ceauşescu în vizită de lucru la... „Oamenii se opresc, se uită la fotografii, unii sînt de acord, alţii nu... io îmi fac datoria!“ Nevasta e cea care-l trage de mînecă: „Hai, scumpule, să mai schimbăm din ele, că l-a muiat de tot ploaia pe tăticu’!”.

Liderul din Rucăr are o arhivă a ziarelor de pe timpul statului comunist pe care o ţine „la loc de cinste”, cum spune el: în podul casei. Cîteva mii de ziare zac îngrămădite în saci din plastic. „Sînt ziare care reprezentau viaţa de zi cu zi a oamenilor muncii şi care reflectau adevărul şi numai adevărul. Le ţin pentru că vreau să demonstrez copiilor şi nepoţilor că statul comunist a ţinut la poporul român şi a făcut ţara ca o floare!”, ne spune Miloş. Aruncînd o privire prin arhivă, descoperim şi cîteva numere, postdecembriste din România Mare. Acum Miloş nu mai vrea să recunoască ceea ce tot satul ştie. Îndrăgindu-l iniţial pe Iliescu, ulterior şi pentru o scurtă perioadă pe Vadim, apoi candidînd la funcţia de consilier local din partea PD, Miloş a fost şi el, în felul său, un traseist politic. Depăşind acele „momente de rătăcire”, el a revenit, însă, „pe calea cea dreaptă”: „Am fost şi rămîn un comunist convins, de tip occidental. Noi cînd vom ajunge la putere, indiferent pe ce cale, vom fi un partid modern, un partid comunist cu faţă umană!”.  Mîngîindu-i sfios portretul, decupat dintr-un manual şcolar, Miloş îşi aminteşte de „tăticu’” cu glasul sugrumat de emoţie. „A fost un om care ţinea la muncitori, la ţărani, la tot omul sărac. Un mare diplomat; a fost plimbat cu caleaşcă de regină şi primit la Casa Albă de preşedintele Americii. Datorită patriotismului său, deoarece a vrut să se rupă şi de imperiul sovietic şi de cel american, a fost dat jos prin lovitura de stat din 1989”. Miloş mai susţine că „sîntem un popor blestemat”, deoarece „de la Burebista încoace ne-am trădat şi asasinat toţi marii conducători”.

Familia Miloş gospodăreşte o mică fermă; fiecare orătanie îşi are personalitatea şi povestea sa. Cocoşul Bulă este preferatul lui Miloş, „un cocoşel pitic, foarte agresiv”, gîscanul are nouăsprezece ani şi „a prins statul comunist”, pe căţea o cheamă Meda, „după mama lu’ Decebal”, cocoşul Voinicel se bate cu cocoşul Bulă, porumbeii îşi iau zborul de pe acoperişul casei. În hărmălaia generală îşi fac apariţia şi cei doi fii – desigur, tot comunişti –, care toată ziua bat „în ilegalitate” munţii şi pădurile. După ce i-am băut lui Miloş ţuica proletară, unul dintre puştani mi-a oferit un buchet de flori-de-colţ, culese, probabil, „la normă”.

Artistul

Îl cheamă Constantin Labă şi e din Comarnic. Deşi e maistru la uzina Mefin din Sinaia, are suflet de artist. În tinereţe a pictat „tablouri tematice”. Aşteptăm cu nerăbdare să le vedem. Titi Labă le scoate unul cîte unul din casă şi le sprijină de pomii din livadă. Sînt cu adevărat impresionante, ca dimensiuni: mai mult de doi metri lungime şi aproape un metru şi jumătate lăţime. Recunoaştem o foarte colorată scenă din Şatra, cu ţigani dănţuind în jurul focului („Dacă te uiţi noaptea la ei, la lumina lumînărilor, o să juri că-s vii!”), o Cătălina romantică, pe malul lacului, cu privirea aţintită, plină de dor, spre bolta înstelată, compoziţie originală după Luceafărul, ni se spune, apoi arabul „neam de beduin”, ţinîndu-l de hăţuri pe El Zorab („Nu-i aşa că-ţi vine să pui mîna pe covoraşul din păr de cămilă pe care stă paşa?”) şi, în sfîrşit, Ceauşescu şi Elena, surîzători, coborînd nişte trepte din piatră spre un havuz, în spate cîmpul roditor, plin de grîne, cerul senin, porumbeii păcii. Tabloul se intitulează „Filă de istorie“, iar pictorul care a lucrat la el doi ani şi şapte luni ne destăinuie că „urma să fie expus la Casa Poporului, la inaugurare”. Au existat, însă, unele mici probleme. Anumite voci din conducerea partidului i-au reproşat lui Titi Labă faptul că preşedintele şi consoarta coboară treptele, în loc să le urce, „pe scara clădirii socialismului”. „Le-am spus răspicat că tovarăşul Ceauşescu coboară la popor, nu urcă singur sus!”, argumentează acum pictorul.

Întrebat cum a reuşit să picteze tabloul, Titi Labă ne povesteşte că s-a folosit de imagini din ziare, pentru a putea să redea „destinderea plimbării în natură” şi numai la chipul lui Ceauşescu a lucrat mai bine de şaizeci de ore. Ne mai spune că l-a văzut de două ori pe preşedinte în carne şi oase, prima dată la o vizită de lucru de la o uzină din Breaza. „Acea stare de spirit, acea emoţie, acea stare atmosferică, adică atmosfera din jur, n-am mai întîlnit-o niciodată de atunci”, îşi aminteşte el.

Deşi „valoarea tabloului este dată de însăşi imaginea lui Nicolae Ceauşescu”, Titi Labă s-ar despărţi nu fără regret de lucrarea sa pentru suma de zece mii de dolari. De altfel, toate „tablourile tematice” sînt destinate vînzării, inclusiv o lucrare cu o poveste mai ciudată, intitulată „Două mii de ani de la naşterea Mîntuitorului“. Lucrarea înfăţişează acum mîinile încleştate de gratiile puşcăriei ale unui deţinut care probabil că priveşte, printre zăbrele, spre imaginea lui Iisus. Iniţial, deţinutul era un ilegalist „care visa cum va fi România de mîine”. Pictorul a şters stema comunistă din fundal care trona pe un soclu, apărată cu patriotism de soldaţi, şi a înlocuit-o cu chipul Mîntuitorului care are o privire „în maniera Gioconda”. Astfel, tabloul putea să redevină vandabil. „Mesajul a rămas acelaşi, numai că acum deţinutul nu mai visează la socialism, ci la mîntuire”, ne spune pictorul.

Lui Titi Labă nu-i e ruşine de numele său. Ne mărturiseşte că unchiul său, Alexandru Labă, a fost bucătarul lui Gheorghiu-Dej şi că niciodată acesta nu i-a zis să-şi schimbe numele. Ce mînca Dej? „Mîncăruri foarte uşoare, mămăliguţă cu brînză, salată!” Aviz nostalgicilor! Renunţaţi la muşchiuleţul de porc mic-burghez şi daţi-o pe roşii cu brînză, căci doar cu maţele chiorăind de foame vă veţi putea alătura „revoluţiei de stînga” pe care o pregătesc liderul de la Rucăr şi tovarăşii săi.