Să spunem NU diavolului – Omilie pentru Postul Paștelui 2022
Omilia trebuie să creeze o punte între lumea textului biblic și lumea celor care ascultă. Ceea ce nu e o sarcină ușoară astăzi, în aceste vremuri dificile și dramatice, cînd lumea în care trăim se schimbă literalmente în fiecare zi. Nu îndrăznesc să prezic ceea ce urmează să se petreacă în cursul următoarelor zile – între momentul în care compun această omilie și duminica în care am să o predic în biserică. Cu doar puțină vreme în urmă, aproape nimeni nu și-ar fi putut imagina că Europa se va afla din nou în război; că Rusia lui Putin se va autoexclude din familia țărilor civilizate comițînd crime de război; distrugînd în cursul unei singure nopți edificiul păcii mondiale, care a fost clădit decenii la rînd; încălcînd dreptul internațional; atacîndu-și vecinul mai slab în mod perfid și inacceptabil; și încercînd să șteargă de pe fața pămîntului o țară democratică, prin uciderea cu brutalitate a cetățenilor ei, inclusiv femei și copii. Strigătul însîngerat al Ucrainei se înalță pînă la Domnul Savaot.
Nici n-a trecut bine grozăvia unei pandemii – a unei boli contagioase – și Rusia lui Putin dezlănțuie o și mai cumplită pandemie – a nedreptății, a fricii și a violenței – pentru care e greu de găsit un leac pe măsură.
Crucea de cenușă – ritualul de trecere la maturitate
În bisericile noastre, perioada de pocăință de dinainte de Paște începe prin ritualul crucii de cenușă, însoțit de următoarele cuvinte: „Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pămînt şi că mă vei întoarce în ţărînă.” (Iov 10:9). Acest ritual și aceste cuvinte ne pun față în față cu finitudinea, cu moartea noastră. Ne apropiem, aici, de riturile de inițiere antice, care folosesc confruntarea cu tema morții pentru a-l trece pe cel inițiat în rîndul celor maturi. Poate că, într-adevăr, aceasta e semnificația jertfei lui Isaac. Iar în acest moment istoric ne confruntăm cu moartea – pentru a putea trece la vîrsta adultă, la maturitate și responsabilitate.
Începem Postul Mare devenind conștienți de moarte și de finitudine. După Postul Mare sărbătorim Paștele, sărbătoarea marii biruințe asupra morții și a fricii de moarte. Apoi, putem întreba: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?” (Corinteni I, 15:55). Sfînta scriptură ne spune că sîntem „ținuți în robie” (Evrei 2:15) prin frica de moarte. Și totuși, sîntem îndemnați să fim liberi, da, liberi de frică. Postul Paștelui are ca scop transformarea interioară. E un prilej de eliberare și de re-creare.
Relatarea imaginară despre facerea oamenilor, așa cum o citim în Biblie, ne spune că făptura omenească e un mare paradox: pornind de la nimic, de la „țărînă din pămînt”, ea e adusă la viață prin duhul lui Dumnezeu. Țărîna și cenușa simbolizează nimicnicia - materia amorfă, spulberată de vînt într-o clipită, la nimic folositoare. Numai Dumnezeu poate crea lucruri din nimic. Numai Dumnezeu poate dărui nimicului o înfățișare, o formă un chip și un rost; pe scurt, numai Dumnezeu poate înzestra nimicul cu duhul lui Dumnezeu. Și astfel, făptura omenească, vulnerabilă și finită, devine – prin puterea duhului lui Dumnezeu – o imagine și o expresie a libertății și a creativității lui Dumnezeu.
Cînd oamenii nesocotesc darul libertății, atunci cînd se închid în cochilia propriului egoism, la adăpost de suflarea duhului lui Dumnezeu (în limbajul teologic, această închidere în sine e definită ca păcat), ei redevin nimic. În Psalmul 103 citim: „lua-vei duhul lor şi se vor sfîrşi şi în ţărînă se vor întoarce”. Dar Psalmul vorbește deîndată și de căință, de metanoia, de schimbarea inimii, ca re-creație: „Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pămîntului.”.
Or, tocmai asta înseamnă Postul Mare sau pregătirea pentru drama Paștelui, ca biruință asupra morții, a culpei și a fricii: trecerea de la nimic, de la păcat și moarte spirituală prin închidere în sine – și, mai ales, schimbarea inimii, iertarea ca reînviere și deșteptare – la o viață liberă și deplină. E nevoie de o reînviere a credinței, a iubirii și a speranței noastre.
Să nu luăm în deșert chemarea lui Dumnezeu: să facem din Postul Paștelui un timp în care renunțăm să mîncăm ciocolată și să cheltuim bani fără măsură. Anii care urmează vor aduce oricum destulă austeritate în privința lucrurilor materiale și un stil de viață simplu.
În timpul coronavirusului, Dumnezeu ne-a închis bisericile pentru a ne spune: dacă ați crezut, despre credința voastră creștină, că se rezumă la a duce o viață cuviincioasă și a merge duminica la biserică, aflați că, în ziua de zi, asta nu e destul. Cuvîntul îndrumător al Postului Paștelui e: „Căutaţi pe Domnul cît Îl puteţi găsi” (Isaia, 55:6).
Dacă răspundem pedagogiei dumnezeiești comutînd participarea la slujba de duminică în modul online, înseamnă că nu am înțeles nimic. Dincolo de asimilarea pasivă, Dumnezeu așteaptă de la noi să căutăm curajos, creativ și generos, căi noi, mai profunde și mai anevoioase de a gîndi și de a trăi credința.
Apelul papei Francisc pentru o reformă sinodală a bisericii are în vedere același lucru: transformarea unei instituții închistate într-o rețea de comunicare reciprocă, într-o cale a căutării împreună a răspunsurilor la semnele vremurilor epocale pe care le trăim. Nu o refugiere în trecut, nici modernizări facile – dar o călătorie solicitantă dinspre superficialitate spre profunzime.
Tripla ispitire
Lectura din Evanghelie din prima duminică a Postului Paștelui ne amintește că Isus petrece patruzeci de zile chinuitoare de post în pustie. Cînd Isus a ieșit din anonimat și a fost botezat în rîul Iordan, a fost numit de Ioan, dar și de vocea dumnezeiască din ceruri, mult-așteptatul Mesia și Fiul iubit al lui Dumnezeu. Din acest moment, Isus își asumă chemarea Sa mesianică.
Cu toate acestea, primul lucru pe care îl face după botez nu este să cutreiere străzile lumii. El se duce în pustie pentru a se purifica. În cele patruzeci de zile care urmează, Isus va fi pus la încercare într-un mod similar cu cel la care a fost supus poporul lui Dumnezeu în călătoria sa de patruzeci de zile din sclavie spre libertate.
Pustia nu e spațiul unei contemplări pașnice; pustia era percepută ca un loc bîntuit de demoni. Eremiții nu mergeau în pustie pentru a se bucura de singurătate, ci pentru a se lupta cu duhul răului chiar la el acasă.
Cei care se retrag în singurătate, tăcere și post nu trebuie să se aștepte la nimic plăcut. Tăcerea și singurătatea pot scoate la iveală o latură a personalității noastre pe care am reprimat-o și pe care am încercat să o alungăm adesea prin zgomot și divertisment. Atunci cînd ne simțim deprimați și abandonați, căutăm adesea o cale de evadare în mîncare și băutură; cînd ne e foame, putem fi antipatici și dușmănoși. În sufletul celui frustrat apar o mulțime de ispite. La fel, și Isus a fost ispitit atunci cînd îi era foame.
Toate cele trei ispitiri se opun misiunii pe care El a acceptat-o cu ocazia botezului și pe care și-a lămurit-o în singurătatea pustiei. Toate cele trei ispitiri urmăresc să corupă rolul Său mesianic.
Dintre toate reprezentările mesianice curente la acea vreme – înfățișînd adesea victoria asupra ocupanților romani și restabilirea gloriei și măreției regatului lui David – Iisus se identifică cu cea descrisă de profetul Isaia: Mesia va fi un om al durerilor care poartă fărădelegile tuturor oamenilor și e ucis ca un miel de Paște – dar tocmai prin rănile și vînătătile Sale îi va vindeca pe cei mulți.
Folosind cu viclenie pasaje biblice scoase din context, diavolul îi oferă, în pustie, o imagine cu totul diferită a lui Mesia: un Mesia fără cruce, un Mesia al faimei și al miracolelor spectaculoase, un Mesia al gloriei și al măreției, venerat și popular.
Zi acestei pietre să se facă pîine și hrănește-te pe tine și pe toți cei înfometați! Găsește soluții pentru problemele sociale! Întemeiază un regat al bogăției! Aruncă-te jos de pe acoperișul templului – și nu vei păți nimic; dimpotrivă, toți te vor aplauda! Bucură-te de autoritatea regală asupra întregii lumi. Te costă doar o singură plecăciune în fața Regelui Întunericului – un chilipir! Un tron de aur în schimbul crucii!
Dar Isus știe bine că un Hristos fără cruce ar fi un antihrist.
Fără cruce, Biserica ar fi doar una dintre instituțiile puternice ale acestei lumi; un preot fără cruce ar fi un simplu funcționar, un agitator, un ideolog. Un creștin fără cruce ar fi un simplu membru al unei organizații și un susținător al unei anumite viziuni asupra lumii. Cînd Hristos spune că urmează să pornească pe drumul crucii, Petru – pe care Isus l-a lăudat cu puțin timp în urmă pentru mărturisirea lui mesianică, numindu-l piatra pe care va zidi Biserica – încearcă să-l oprească: o să-ți fie bine, poți evita toată această suferință! Acesta e momentul în care Petru aude cele mai aspre cuvinte venite vreodată din gura lui Isus: Mergi înapoia Mea, satano! În vorbele consolatoare ale lui Petru, Isus recunoaște ecoul ispitirii satanice din pustie.
Aceeași ispită vine pentru a treia oară în ceasul morții Sale: „să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El” (Matei 27:42). Filmul lui Scorsese Ultima ispită a lui Isus, o adaptare după romanul lui Kazantzakis, ilustrează cea mai puternică ispitire de pe cruce: Renunță la drumul crucii! Trăiește „o viață normală”, la fel ca oricine altcineva. Chiar dacă mulți creștini s-au simțit ofensați, atît filmul cît și cartea se încheie într-o notă cît se poate de tradițională – Isus rezistă ispitei și alege să fie crucificat.
Isus nu recurge la vrăji pentru a preface pietrele în pîine. El își dăruiește trupul și sîngele, întreaga făptură, devenind pîinea vieții. Isus se izbește de pămîntul acestei lumi, refuzînd plasa de siguranță a îngerilor. El bea pînă la fund cupa suferinței, fără să fugă de povara destinului omenesc. Lui Isus I s-a dat întreaga putere – în ceruri și pe Pămînt. Iar asta nu e răsplata pentru slujirea diavolului; e rodul fidelității față de voia Tatălui ceresc.
Să spunem NU diavolului
Să spunem nu diavolului e numele unui cîntec pe care pastorul protestant ceh și dizidentul Svatopluk Karásek îl cînta în perioada de după ocuparea sovietică a Cehoslovaciei, pentru a se opune regimului polițienesc – cu ispitele, făgăduințele și intimidările sale.
Lumea noastră e amenințată din nou de puterile întunericului, despre care am crezut că nu se vor mai întoarce din iadul trecutului. Minciuni, sînge și focul distrugerii se revarsă din nou, din același loc – locul care a trimis un ger cumplit în 1968, un ger care a pîrjolit năzuința spre libertate a țării noastre pentru următorii douăzeci de ani –, ispitind lumea să cedeze în fața egoismului, nepăsării și a credinței prostești că încă ne e bine. Dar nu e adevărat. Să nu ne alinăm conștiința printr-o falsă seninătate. Să fim sfidători: să spunem NU diavolului.
Tomáš Halík (n. 1948) e profesor de sociologia religiei la Universitatea Carolină din Praga. În timpul regimului comunist a fost hirotonisit preot în secret, la Erfurt, și a fost activ în biserica clandestină, în timp ce lucra ca psihoterapeut. A primit numeroase premii și distincții internaționale pentru susținerea bisericii în timpuri de persecuție și pentru promovarea dialogului dintre religii și cultură. În 2014 i s-a decernat premiul Templeton.
(traducere de Matei Pleșu)
Foto: Tomáš Halík (captură YouTube)
