Trebuie să-i urîm pe ruși?

Eram într-o vacanță în Bulgaria, la Sozopol – un loc care, în ciuda unui decor pitoresc și bine conservat, mi-a amintit de Mamaia anilor ʼ90, de la atmosfera de bazar cu de toate, de pe străduțele orașului vechi, la muzica ușoară bulgărească ce se auzea prin restaurante –, cînd mi-am dat seama cu o oarecare neplăcere că nimerisem într-un hotel populat de ruși. Erau familii de ruși cu doi-trei copii ce aparțineau „clasei muncitoare”, o vacanță la Sozopol, adică „în străinătate”, era ceea ce-și puteau ei permite, fiindcă rușii bogați sau chiar și cei din clasa de mijloc nu se opresc în Bulgaria, pleacă mai departe spre Grecia sau Italia. Micul dejun începea la ora opt, dacă te prezentai pe la opt și un sfert nu mai găseai mai nimic, familiile de ruși rădeau tot și, mai mult decît atît, își băgau crenvurști în traistă ca să aibă mai tîrziu o gustare pe plajă. Chelnerii bulgari de la hotel ridicau neputincioși din umeri, nu prea făceau față hoardei hămesite, așa că de multe ori renunțam la micul dejun. În timpul zilei, ne întîlneam cu rușii aceia peste tot, aproape peste tot în Sozopol se vorbea rusește, aveam senzația unei mici invazii, mai ales că le plăcea să-și facă simțită prezență. Erau la coadă la bere, la clătite, la kebab, la gogoși, se băgau nerăbdători în față, consumau. Dădeai de ei în apă sau la mal, copiii blonzi guvernați de tați, cocoloșiți de mame. Iar seara, din nou înfometați, dădeau năvală în restaurante, nu mai găseai o masă liberă, toate erau ocupate de ruși care vorbeau cu ospătarii în rusește, se trăgeau cu ei de șireturi și lăsau bacșișuri generoase, doar economisiseră toată ziua cu crenvurștii de la micul dejun. Petrecerea continua pînă noaptea tîrziu, o auzeam din celelalte balcoane ale hotelului unde se retrăseseră, muzică, voci melodioase de femei împletindu-se cu cele răgușite de bărbați în limba aia necunoscută mie care cîteodată îmi dă, nu știu de ce, o senzație melancolică de sfîrșit de lume, pe la ora trei se mai auzea un ultim strigăt în noapte, un ultim bețiv fericit. În general, nu am prejudecăți legate de alte nații, totuși știu că m-am întrebat atunci: ce-o fi cu rușii ăștia de încearcă să acapareze totul, să transforme orășelul Sozopol într-un tărîm al vacanței lor perfecte, absolute? De ce, pe lîngă rusul zgomotos și dominator, bulgarul, de pildă (erau și turiști bulgari la Sozopol), pare docil, blînd și discret? Atunci mi-am amintit de Mamaia „muncitorească” din timpul copilăriei mele, de hotelurile cu bilete prin sindicat unde veneau familiile de muncitori și credeau că totul li se cuvine, se comportau exact la fel, își marcau teritoriul. Se mai întîmplă și astăzi, primitivismul ăsta estic de doi bani, triburi de maimuțe agasante, în fond, mitocănia nu ține cont de nație (deși cuvîntul nostru „mojic” se trage din rusescul „mujic”). Mă întreb ce am învățat noi de la ruși, dacă am învățat ceva, de-a lungul timpului.

În 2008, făceam un documentar în fostul oraș Dr. Petru Groza, actualul Ștei, despre o mină de uraniu care fusese exploatată de sovietici în anii ʼ50. Ce exploatată? De fapt, a fost un jaf istoric, rușii au mutat practic un „munte” de minereu de uraniu de cea mai bună calitate, o anomalie geologică – cum au spus mulți specialiști –, în URSS, au construit o linie de cale ferată direct către Halmeu ca să-l transporte. Exploatarea asta masivă a durat doar cîțiva ani, timp în care rușii și-au luat în serios rolul de eroi colonizatori și au transformat radical întreaga zonă, satul Ștei a devenit oraș, ciobanii și țăranii locului au devenit mineri, fără să li se spună despre ce minereu era vorba, așa că mulți au murit ulterior de cancer din cauza radiațiilor. Povestea minei de la Băița (puteți vedea documentarul pe YouTube, se numește Copiii uraniului) este un caz tipic despre „binele” pe care ni l-au făcut nouă rușii în istoria recentă. Pe de altă parte, am fost surprinsă atunci să ascult mărturisirile oamenilor care au supraviețuit cumva jafului din anii ’50. Imaginea rușilor este una mai mult decît pozitivă, datorită lor întreaga zona marcată de o sărăcie lucie, după război, „a înflorit”. N-o să uit niciodată declarația unui fost miner alcoolic de la mina sovietică de uraniu de la Băița: „Rușii au fost foarte buni... ți-au dat baracă unde să stai, pat, pătură, bocanci...”. După ce au plecat rușii, nimeni nu le-a mai dat nimic din toate astea, zona lor minieră a sărăcit din nou, exploatată de statul comunist român. Însă, pentru omul acela pe care l-am intervievat și despre care cred că a murit între timp, „rusul” a rămas în memoria lui ca singurul erou pe care l-a avut vreodată. Din acest punct de vedere, istoria e extrem de stranie, depinde din ce perspectivă o privești.

Am ajuns la concluzia, cu amărăciune, că în timpului comunismului românesc, inițial de tip stalinist și ulterior de tip ceaușist, foarte puțini știau ce se întîmplă și foarte mulți erau mulțumiți cu starea de fapt, de aceea posibilitatea unei revolte populare era imposibilă. Comunismul a fost o ciorbă călduță pentru mulți cei din categoria minerului pe care l-am pomenit mai sus, oamenii se descurcau, își făceau rost de una-alta, la țară mai tăiau un porc, o găină, se reuneau la petreceri, nunți, cumetrii, exact ca și acum, iar cînd mai făceau rost de niște bilete prin sindicat ca să-și facă o vacanță la Mamaia se comportau identic rușilor „invadatori” de la Sozopol. Apoi se întorceau acasă și-și vedeau de viața lor, lucrurile mergeau bine pentru ei în România, se depășea producția la hectar, cincinalul era înfăptuit în patru ani și jumătate. Toți aveau cîte o casă, un loc de muncă, da, pentru acești oameni comunismul era bun. Nu aveau nici un termen de comparație, nu știau ce se întîmplă în alte părți alte lumii, nici măcar nu le păsa de minciună și de adevăr, cum ne pasă nouă astăzi. Eram o nație de mujici, îndobitocită. Iar dacă mergi în cele mai multe dintre satele românești vei vedea încremenirea lor în timp, ce s-a schimbat pentru ei? Că a apărut o reclamă cu Coca-Cola în sat sau că își cumpără de la butic pe datorie o bere Neumarkt, în loc de berea Bucegi pe care o găseau la Alimentara? Că pot să-și încerce norocul la păcănele în loc de loz în plic? Le-a păsat lor oare că ne-a condus mai întîi Ceaușescu, apoi Iliescu, apoi Constantinescu, apoi Băsescu...? Le-a păsat lor cine le este primar în sat din moment ce l-au votat pe cel care le-a dat un kil de făină și un litru de ulei? Mă gîndesc la Rusia și Rusia e atît de mare față de România, are atît de multe sate și orășele încremenite pe veci într-un etern URSS, la reclamele lor cu Coca-Cola care n-or să mai fie, va observa cineva de acolo că dispare Coca-Cola? Vor mai tăia un porc, o găină, vor merge în continuare la nunți, petreceri și cumetrii, se vor descurca în pofida sancțiunilor, omul simplu se adaptează, undeva într-o lume foarte îndepărtată de ei există un conducător, un dictator, un criminal, viața lor merge mai departe.

Cîți disidenți au fost cu adevărat în România comunistă? Și cîți alții au turnat pentru Securitate sau s-au complăcut în ciorba călduță a regimului? Cîți știau cu adevărat ce se întîmplă, în afară de cei care ascultau Europa Liberă? Cum poți ieși din această capcană a istoriei? Cine este, de fapt, de vină?

După Sozopol, am ajuns la Viena și am auzit vorbindu-se pe străzile din centru în rusește. De data aceasta era vorba de rușii foarte bogați, bărbați cu o alură distinsă, femei îmbrăcate în blănuri care veniseră la shopping și pentru a se delecta cu valorile civilizației occidentale. Apoi am fost la Kunsthistorisches Museum, unde aceiași ruși bogați așteptau să li se povestească în căști, în limba lor, despre Rembrandt și Pieter Bruegel cel Bătrîn. Probabil că n-au înțeles nimic, cum ar fi că oamenii fac parte din aceeași civilizație și ar trebui să se susțină unii pe ceilalți ca să mergem mai departe. Cu toții.  

Am prieteni care, de cînd cu războiul din Ucraina, mi-au mărturisit că au o ură viscerală față de ruși și de tot ce-i rusesc, de la balalaică și matrioșcă la Cehov și Dostoievski, la filmele lui Tarkovski și mai ales ale lui Mihalkov, de la vlădică la opincă, de la mujic la intelectual. O pot înțelege, dar în același timp mi-e o imensă milă de Ivan, rusul cel prost și spălat pe creier care crede că „operațiunea specială din Ucraina” îi va aduce, în sărăcia lui, măreție și grandoare pentru patria căreia îi aparține.