Vara lui 1940
Deși era vară, noaptea se lăsa un frig pătrunzător peste convoiul de căruțe care părăsise Basarabia la repezeală, după ultimatumul din 28 iunie 1940. În numai patru zile, armata și administrația românească fuseseră silite să se retragă. Odată cu ele porniseră și refugiații care nu doreau să încerce fericirea de a deveni sovietici. Fusese o decizie greu de luat de către proaspăt căsătoriții Maria și Grigore, mai cu seamă că Liuba și Tamara rămăseseră, la risc, în casa părintească. Erau, cu toții, români, din generația 1900, și de aceea unii aveau prenume rusești, cum avea și Olga, bunica mea, a treia soră a Mariei. Orișicît, cum te cheamă nu contase prea mult pentru milioanele de oameni deportați în Siberia sau uciși cu sînge rece după căderea regimului țarist din Rusia.
Înhămaseră cei doi cai ai familiei la căruță. Apoi urcaseră un dulap chiar în spatele vizitiului. Acolo înghesuiseră cîteva haine, două covoare de lînă, pături, perne și plăpumi. În rest, plecaseră doar cu icoanele din casă și cu argintăria, care îi putea ajuta să-și poată face un rost în România. Și mîncare mai luaseră cu ei, pentru ei și pentru cai. Mai mult nu putuseră lua din gospodăria lor cu casă mare, șură, grajd, pătule, cotețe și alte acareturi felurite. Rămăseseră în urmă mobilierul din lemn de fag cu încrustații, covoarele, candelabrele, gramofonul, vesela, ștergarele, așternuturile, tablourile, sfeșnicele, hainele. Ce să iei mai întîi cînd trebuie să pleci peste noapte, nu se știe unde, departe? Sub cerul senin și rece al verii, în plină cîmpie, lacrimi le curgeau pe obraji. Se gîndeau că nu au insistat suficient pentru a pleca împreună, cu toții. Și ce se va alege de cei ce rămăseseră? Vor ajunge în Siberia? Dar cu casele, cu animalele ce se va întîmpla?
Să-ți părăsești, peste noapte, casa și o parte a familiei nu este ușor. Se gîndeau ce ar fi fost de preț pentru ei și uitaseră. Se pripiseră și albumul fotografic rămăsese pe o masă. În podul casei nici nu intraseră, deși acolo înghesuiseră, de-a lungul timpului, obiectele nefolositoare, dar care, fiecare în parte, reprezenta un crîmpei de viață, o întîmplare fericită sau nu, dar cu siguranță importantă, suficient cît să dea o cu totul altă valoare acelui obiect și să-l facă să dăinuie atît cît aveau să dăinuie amintirile însele. Iar ei simțeau că lăsaseră în urmă tocmai amintirile, memoria de generații care trăia, vie, între pereții casei construite de bunicul, cu trudă și încăpățînare.
Cu un an înainte, Grigore, care era preot, reușise să repare acoperișul casei prin care, de doi ani, se prelingea un firicel de apă ce umezea peretele. Apoi, dacă tot avea un acoperiș nou și meșteri în curte, continuase cu fațadele, cărora le adăugase frumoase ancadramente pentru ferestre și uși, după moda timpului. Apoi vopsise casa întreagă, schimbase gardul și poarta, făcuse alei. Fusese mîndru că el înnoise casa și dăduse o petrecere. Însă, cînd a adormit pentru prima oară într-o căruță, sub cerul liber, Grișa, cum îl alintau părinții, nu a visat proaspăt renovata locuință, ci o imagine simplă, aceea a cireșului bătrîn din curte care își scutura florile albe peste casă, iar el, copil de școală, învîrtea o roată cu un băț, sub privirile îngăduitoare ale bunicului, voinic și în putere. Lumina trecea printre ramurile și florile care dansau, iar umbrele lor dansau și ele, pe muzica gramofonului din casă.
În România au fost bine primiți. Autoritățile, eficient organizate, înființaseră Comisariatul general al refugiaților din Basarabia și din nordul Bucovinei. I-au repartizat într-o zonă slab populată din Vlașca, acolo unde refugiații și-au construit, într-o primă etapă, bordeie săpate în pămînt. În odaia lor, Maria și Grigore au așezat covoarele. Unul pe jos și unul pe perete, să țină de cald. Mobilă au făcut din scînduri și, pe ea, au așezat plăpumile. Pe peretele de est au atîrnat icoanele. Printre lacrimi, sărmana cameră semăna cu una de acasă, iar asta le dădea putere. Gospodari, au transformat bordeiul în casă, iar casele refugiaților au îmbogățit satul Carapancea, care-i primise. Abia după douăzeci de ani au avut voie să viziteze R.S.S. Moldovenească ca să-și revadă neamurile rămase acolo și casa părintească. Dar aceasta se schimbase, era altfel. Poate și pentru că ei înșiși erau alții, acum.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Ilustrație publicată în vara anului 1940 cu raptul teritorial suferit de România (sursa: historia.ro)
