După Babel 2.0
James Joyce e irlandez, așa cum exegetul său insațiabil, Mircea Mihăieș, e bănățean: două tărîmuri geografic excentrice în raport cu diverse metropole (Londra, Paris & New York, în cazul Irlandei, Viena, Budapesta & București, în celălalt) și simultan două retorte în care mixajul atîtor ingrediente culturale mirobolante bolborosește alchimic, generînd vertijul narcisic al unei centralități fantasmatice. Două periferii unde totul e posibil, pentru că acolo nu se petrece, aparent, nimic. Două spații în care rutina tradiției, provincial-autarhică, se deschide ca un chepeng de aramă spre insolite experimente la temperatura avangardei. Îmi explic așadar atracția lui Mircea Mihăieș față de opera lui James Joyce nu doar prin întîmplarea (necesară!) că acesta este un redutabil anglist, cît prin amintita afinitate secretă între locul său de baștină și terenul mitologic-originar al scriitorului de care s-a lăsat confiscat. Dincolo de distanța temporală care le separă viețile, autorul & interpretul își corespund pe multiple (alte) planuri. Amîndoi afișează o pedanterie așezată și confortabilă, catifelată și cumsecade, pentru a dezlănțui, din spatele acestei poze burgheze, un furor iconoclast, uneori coleric și impacient, alteori vizionar și nonconformist. Ambii vădesc – prin obsesia scriiturii continue – generosul egoism al artistului laborios, care jertfește orice (cînd mondenitatea, cînd sănătatea, cînd politețea, cînd somnul) pentru ca șantierul intelectual curent – acela al propriei existențe întrebătoare – să se încheie monumental și fără defecte de fabricație. Amîndurora, în fine, le pasă de receptarea pe care o primesc în schimb, dar nu mizează pe ea cu adevărat, simțind că dialoghează mai degrabă cu o vagă posteritate deschisă decît cu un parter de contemporani (adesea) obtuzi.
Mircea Mihăieș i-a dedicat lui Joyce un deceniu de efort hermeneutic și 2.900 de pagini repartizate într-o trilogie publicată la Editura Polirom: Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019) și Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (2021). Trei meta-romane speculare, despre un pontif al modernității care a suscitat o imensă bibliografie critică, depășindu-și – pe bună dreptate – congenerii deopotrivă implicați în noua „cosmologie” literară (de la T.S. Eliot și Ezra Pound pînă la Gertrude Stein). Venind, românește, cam la spartul tîrgului, demersul lui Mircea Mihăieș a profitat firește de ciclopica masă exegetică joyceană acumulată între timp, însă a sublimat-o discret, mizînd nu doar pe o documentare academică solidă și pe simbioza pasionant-morbidă cu „obiectul” său de studiu, ci și pe o psihologie auctorială asemănătoare: cîți superficiali pretențioși de pe malurile Dîmboviței nu se vor arăta epatați de travaliul lui Mihăieș fără să-l citească atent, de la cap la coadă, tot așa cum snobii interbelici de pe cheiurile Senei (fie ei mecena, literați, editori sau critici) se declarau encomiastic seduși de jocularitatea gongorică & acrobațiile lexicale asumate de „noul Homer” din Dublin?
Recunosc că, deși l-am frecventat pe Joyce, m-am blocat la Finnegans Wake, tot așa cum am abandonat, fără scrupule, romanul Molloy, de Samuel Beckett, acest alt derviș rotitor al nihilismului, la fel de irlandez ca și pictura descărnat-apocaliptică a unui Francis Bacon. Citind acum tomul lui Mircea Mihăieș despre cel mai sofisticat epos al secolului 20, simt că am străbătut o groază de piste insolite, dar mai ales că m-am instalat pe continentul unei intertextualități desăvîrșite, care-mi permite să contemplu galaxia din spatele originalului părăsit odinioară. Ca artifex exilat în labirintul post-adamic, unde mintea revoltată e limitată agnostic, Joyce e deopotrivă un concentrat de paradoxuri nesfîrșit psihanalizabile, un catolic dezvrăjit după contactul cu discipolii lui Loyola și un conservator fără cauză, sfîșiat între nostalgia idiomului paradiziac și lumea de după Babel. Reculul istoric, pasiunea erudită a reconstituirii, inteligența detectivistică și propriul talent expozitiv l-au ajutat pe Mircea Mihăieș să cîștige un pariu imposibil: acela de a elucida intraductibilul. Găsim aici o stare de grație aproape îngerească, dinaintea căreia mă înclin, amical și admirativ.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
