Despre liniște

Uneori mă simt ca într-un tablou. Se întîmplă doar atunci cînd reușesc să mă îndepărtez suficient de mult de oameni ca să nu-i mai aud sau să nu mai aud zgomotele produse de ei. Fără oameni, planeta noastră pare una destul de liniștită. De pildă, ca atunci cînd urci printr-o pădure de brazi, coniferele sînt prin excelență tăcute, parcă nu duc nici un ecou mai departe și reușesc să înăbușe orice zgomot din afara pădurii, în vreme ce foioasele se comportă altfel, sînt bîrfitoare, fremătătoare, amplifică zgomotele. Se simte clar diferența, la munte, atunci cînd treci dintr-o pădure într-alta și, mai departe, spre pășunea alpină, acolo unde liniștea capătă alte valențe, apare vîntul care rostogolește pietre și șuieră prin iarba măruntă, apare zbaterea din jnepeniș, însă tot liniștea le înconjoară, de fapt, pe toate. Cînd urci pe munte, urmezi poteca, poate prinzi și o oră de prînz în care pînă și păsările au amuțit, pașii ți se afundă în straturi vegetale din alte veri, mușchiul de pe trunchiuri căzute amortizează tot ce înseamnă ambianță sonoră, ești singur, te pierzi în peisaj. La un moment dat, la un punct de belvedere, vezi orașul undeva jos, e lumea din care te-ai desprins și cu care nu mai ai nici o tangență, din depărtare se aude un șuierat de tren care nu e însă intruziv, sparge liniștea într-un mod foarte muzical, după care se duce. Întotdeauna trenurile care se aud în noapte mi s-au părut un soi de terapie împotriva insomniei, nu deranjează, ba dimpotrivă, adîncesc și mai mult liniștea și îmbie la somn.

Sînt multe feluri de liniște. Mai e liniștea iernii, chiar și într-un mare oraș, noaptea tîrziu, atunci cînd se așterne prima zăpadă. Mașinile s-au retras, nu lucrează încă utilajele de deszăpezire, e un mic moment de magie. Se aude doar un foșnet constant, delicat și în același timp straniu, pe care la un moment dat nu-l mai auzi, se transformă în liniște deplină. Apoi, dacă continuă să ningă, zăpada reușește să acopere vreme de cîteva zile zgomotele orașului și parcă totul se petrece în ralanti. Toată larma orașului e distorsionată, apoi aproape că dispare. Există și o liniște a mării, deși marea în sine nu e nicidecum o sursă de liniște. Însă dacă reușești să mergi cît mai departe de stațiuni, de campinguri, de muzica ce răsună în boxe, dacă nu mai asociezi marea, vacanța cu toată acea gălăgie și viermuială obositoare, reușești din nou să intri în tablou. Eram odată la Porto, în iunie, pe o plajă aproape pustie, oceanul era neprimitor, rece, doar surferii ce mai îndrăzneau să intre silențios în apă, practic nu mai erau o prezență umană care să te disturbe, se transformaseră deja în animale marine. Soarele era cald și plăcut, de început de vară, m-am întins pe nisip, am închis ochii în tot acel vuiet constant al apei, oceanul e un monstru, nu se compară cu nici o mare din lume. E viu, prezent și ai senzația că cele mai cumplite furtuni ale sale se petrec în adîncuri. După o vreme, senzația de liniște era desăvîrșită. Profundă. Și mi-am zis atunci că dacă aș prinde un sfîrșit de lume, acolo, pe malul oceanului din Porto, aș vrea să-l prind.

Toți mai mulți oameni clamează faptul că au nevoie de liniște și o caută. Liniștea a devenit treptat un soi de Graal al lumii moderne și civilizate, al unei lumi agitate. Cînd vrei să-ți cumperi o casă cauți anunțuri imobiliare care să menționeze „stradă liniștită”, „vecini liniștiți”. În tulburările de panică și de anxietate care de obicei sînt provocate de stresul cotidian, un simptom este faptul că nu mai suporți gălăgia, zgomotele se amplifică în capul tău. Odată, în timpul un episod din acesta anxios, m-am nimerit într-un restaurant plin, cu un open-kitchen, în fața mea niște oameni găteau la un mod profesionist, demonstrativ. Era un spectacol. Însă, în timpul spectacolului, izbeau tigăi și oale una de cealaltă, tocau și mărunțeau, mîncărurile fierbeau și bolboroseau în legea lor, fripturile sfîrîiau, totul se sfîrșea într-un clinchet continuu de veselă și de pahare, plăcut, muzical… Dar n-am mai suportat, a trebuit să ies afară, eram convinsă că toate acele zgomote inofensive, domestice, se petrec, de fapt, în creierul meu, el sfîrîia, era tocat mărunt și aruncat în aer.

Bunicii mei de la Cluj locuiau într-un apartament la bloc, deasupra celui al unui doamne în vîrstă despre care știam că era „bolnavă cu nervii”, așa că noi, copiii, nu aveam voie să tropăim prin casă ca să nu o deranjăm, eram niște copii de pluș. Și în același bloc exista și „o oră de liniște”, între 15 și 17, în care locatarii, în general pensionari, se odihneau și toate activitățile din bloc încetau. Ah, cît de mult o uram pe „doamna de jos” și problemele ei cu nervii pe care nu le înțelegeam, cît de stupidă mi se părea regula „orei de liniște”! De altfel, copiii nu sînt deloc receptivi la ideea de liniște, sînt ca un mic trib războinic, ar provoca zgomote din orice. E firesc, cu mintea lor încă foarte proaspătă și prezentă, așa am fost și eu, așa ați fost și voi... Nu e neapărat un semn de boală sau de îmbătrînire, cît un semn de uzură, zgomotele excesive ale lumii în care trăim ne uzează pas cu pas. Iar uzura duce la intoleranță. Nu mai suport muzica la maximum, indiferent de calitatea ei. Nu mai suport concertele rock, simt „bașii” ăia în stomac pînă mi se face greață. Nu mai suport zgomotele din trafic, ambulanțele, după un claxon prelung îmi țiuie o ureche cîte o jumătate de oră. Îmi cumpăr dopuri pentru urechi din ce în ce mai performante, care să acopere totul, e ceva în neregulă cu mine?   

Tot mai mulți vor să evadeze din orașele mari și să se mute la țară. Însă, vă spun eu, dacă nu vă mutați în vîrful unui deal, cu cel puțin 3.000 de metri în jur care să vă aparțină, o faceți degeaba. Viața în satul românesc înseamnă orice, numai liniște nu. Satul românesc e o sursă permanentă de zgomote – de la cele firești, cocoși și găini, la cîini care latră și urlă la lună, fără nici un scop, pînă la oamenii care își construiesc ceva în permanență și au plăcerea de a folosi drujba în orice situație. Pe lîngă drujbă, bormașina de la bloc e mic copil!

Pe de altă parte, anumite orașe, unele dintre ele chiar capitale, își au liniștea lor. La Viena, chiar în centru, într-o pensiune dintr-o casă veche, am dormit cu ferestrele larg deschise și așa am învățat ritmul orașului. Pe la ora cinci și jumătate, șase, treceau mașinile de la salubritate, spălau în mod disciplinat străzile, se auzea trînteli și un zgomot de hîrșîit pe asfalt, angajații manevrau tomberoanele, urma un mic moment de liniște, apoi erau oamenii care plecau la serviciu și care își luau în primire orașul, pași, voci, saluturi matinale, motoare și roți de bicicletă, însă după ora opt era o liniște de parc, de pădure, nu se mai auzeau decît păsările, atunci cădeam într-un somn adînc, odihnitor. La Madrid e altfel, seara, dacă ești în centru, auzi în permanență un vuiet al orașului – oamenii ies, se întîlnesc, se strigă unul pe altul de pe un trotuar pe celălalt, își pierd timpul pe la baruri și cafenele. După ora unu, totul se liniștește, mai auzi doar mașinile de la salubritate care spală conștiincios străzile.

Ce mi-a venit tocmai acum să scriu despre liniște? Pentru că niciodată, dar niciodată, nu am auzit un zgomot mai monstruos, care anulează ideea de liniște și de viață, decît cel al sirenelor din orașele ucrainene care anunță atacurile aeriene. Știam că există, dar nu în timpurile noastre. În timpuri în care oamenii au evoluat atît de mult, au reușit să realizeze atît de multe lucruri, au trimis roboți și drone pe Marte, unde probabil că e o liniște de început de lume.

În cartierul meu de la Obor, la primele ore ale dimineții se aud guguștiucii. E primul semn că a venit primăvara. Oare de ce e imposibil să ne populăm această planetă în liniște și cu discreție?