Binele și răul
În copilărie, am trăit în logica basmelor. În care, așa cum știm cu toții, Binele se lupta cu răul. Și ieșea, cam întotdeauna, învingător. Iar răul era pedepsit, de cele mai multe ori într-un mod drastic, crud.
Crescînd, și vremurile schimbîndu-se, logica basmului a rămas undeva pe fundal, dar peste ea au tot venit nuanțele. Despre basme s-a spus că erau prea crude, iar logica lor prea frustă. Au apărut poveștile politic corecte, în care totul s-a cosmetizat. Copiii trebuiau feriți de cruzimi inutile, totul era protejat și călduț.
Nu sînt împotriva acestui lucru, copiii trebuie feriți de diverse lucruri. Doar că, încet-încet, s-a creat o lume protejată, în care răul își avea locul doar în jocurile pe computer și în filme. Lumea reală a devenit, de-adevăratelea, tot mai bună, cel puțin în partea ei în care am avut norocul să fim. Încet-încet, s-a ținut cont tot mai mult de fiecare, de nevoile lui, diferite de-ale celorlalți.
Asta, însă, nu peste tot. Într-o parte a lumii și a Europei din care am avut, repet, norocul să facem parte. În alte părți mai puțin norocoase n-a fost așa. Au murit, precum în Siria, mulți semeni de-ai noștri. În alte părți, chiar mai aproape de noi, precum în Belarus, au apărut dictaturile: cîte cineva s-a trezit să vorbească și să acționeze în numele unor oameni care, de fapt, nu-l voiau, încălcîndu-le flagrant drepturile.
Răul a pătruns și-n lumea dreaptă și protejată din care facem parte. Au fost atentatele teroriste, începînd cu cel din SUA pe 11 septembrie 2001, în care ne-am simțit peticul de grădină paradiziacă amenințat. Ceva s-a schimbat atunci.
Apoi, în 2017, ne-am trezit amenințați chiar în propria ogradă, cu încercarea de modificare a legilor Justiției, noaptea, ca hoții... Iar apoi cu sinistrul referendum al Coaliției pentru Familie. Atunci am simțit mai acut cum ne poate atinge, direct, aripa răului și cum valorile în care credem ne sînt amenințate. Și am ieșit să luptăm pentru ele, cum ne-am priceput. Pașnic, pe cît s-a putut. Dar să nu uităm de 10 august.
Apoi viața a mers în felul ei înainte, iar răul nu ne-a lăsat baltă, a dat iama peste noi toți, sub forma pandemiei, și ni i-a smuls pe destui din cei dragi. Totuși, forma sub care a venit atunci a fost una îngrozitoare, dar nu atît de vizibilă. Nu atît de strigătoare la cer.
Căci ce se-ntîmplă acum, în Ucraina, în anumite orașe, și mai ales în Mariupol, e dincolo de orice comparație, dincolo de cuvinte. E un masacru, e răul pur și simplu dezlănțuit bezmetic, în mod absurd, împotriva unor oameni care nu voiau decît să trăiască după aceeași logică a binelui. Scriam, mai demult, că speram, cam acum o lună, într-o rezolvare pașnică. De mult mi-am dat seama că nu era posibilă, era doar urmare a unei gîndiri a altor vremuri, pe care să sperăm că le vom mai trăi. Tot atunci, mă împotriveam să intru în logica războiului, în care violența și agresivitatea sînt modurile de existență și supraviețuire.
Și peste asta am trecut de mult: ucrainenii nu aveau altă modalitate de interacțiune cu răul care s-a abătut asupra lor. Și nu numai că am trecut peste asta, dar cred că modul în care ei au făcut-o a fost, așa cum am scris, eroic. Merg însă mai departe: cred că logica în care trăim acum nu mai e doar cea a războiului și a păcii. E mai mult de atît, cred că ne-am întors la cea din basmele copilăriei noastre: e cea a luptei dintre bine și rău.
Ce face Putin în Ucraina e pur și simplu măcel, voit. E răul în forma lui supremă. Omoară, deliberat și sistematic, oameni nevinovați. Nu se mai pune aici problema pentru ce. Nu există nici sugestia vreunui motiv care să justifice așa ceva. Teritoriile și împăunările naționaliste nu au legătură cu valorile lumii pe care încercam (și chiar reușiserăm, într-o anumită măsură) s-o construim. Răul ca un tăvălug încearcă să anihileze toate astea, să ni le șteargă din memorie.
Dar nu reușește. Cu cît se-ncrîncenează mai tare, cu atît binele îi ține piept mai mult. Căci oamenii din Ucraina, care luptă nu doar pentru libertatea lor, ci pentru valorile adevărate ale noastre, ale tuturor, nu sînt doar eroici, ci, cu tot riscul cuvintelor mari, martiri. Ei se sacrifică pentru libertatea lor, casa lor, valorile lor, dar și pentru ca noi toți să le păstrăm. În lumea călduță și comodă în care ne-am lăfăit, ucrainenii ne-au arătat că pentru ceea ce crezi trebuie să lupți și chiar să mori. Într-o lume în care totul era diminuat și difuz, ei ne-au redat claritatea binelui care poate ține piept răului. Au derelativizat valorile pe care prea le consideram relative. Cu prețul vieților lor.
Trăim acum acut în logica înfruntării dintre bine și rău. Cred că pentru destul timp de acum încolo, nu putem decît să aplicăm, în fiecare gest pe care-l facem, logica asta. Și să nu pierdem din vedere că să alegem binele și să luptăm pentru el nu e o glumă. E treaba noastră, a fiecăruia, după puteri.
