Veghea lui Morfeu

La British Museum există un cap înțepușat de bronz din secolul II despre care se zvonește că l-ar înfățișa pe Hypnos, fiul Nopții. Combinație de bronz, cu aripile nu la tălpi, ci la tîmple, cu ochi scobiți, avîntați înspre înăuntru. Conform lui Hesiod, ești unul dintre fiii săi, alături de Fobetor și Fantasos. Tu paști poporul viselor, care ți-e unchi. Pentru cei dintîi greci, visul era o ființă înaripată ce va deveni ulterior daimon. Tagma celor botezați oneiroi de către un Homer cuprinde entități întotdeauna personificate, pentru a i se năzări visătorului uper kephalês (la căpătîiul patului). Mesagerii lui Zeus pot fi de două feluri, în funcție de materia porții pe unde ies din Hades: adevărați, anunțînd viitorul pe bune (corn), sau mincinoși (fildeș). Fîlfîitul viselor ne proiectează pe noi, muritori, în plin spațiu eschatologic. Topografia lor indică un topos extramental. În Odiseea, confratele tău Hermes conduce sufletele pețitorilor Penelopei dincolo de Okeanos, iar între porțile Soarelui și cîmpia de asfodele se trece și prin satul viselor (dêmos Oneiron). La Vergiliu, în mijlocul personajelor alegorice și monștrilor din antreul marelui Dis, aflăm un arbore de frunzele căruia stau agățate pîlcuri de somnia vana. Ai vegheat la căpătîiul fiecăruia, de cînd Ovidiu, cel născut pe 20 martie -43, înaintea erei cu mințile întunecate, l-a metamorfozat pe tatăl tău în Somnus, înconjurîndu-i casa cu puhoaie din aceleași închipuiri vane. Lucian din Samosata a mers mai departe – în parodie și caricatură –, imaginînd istoria adevărată a Insulei Viselor: aici, pe lîngă porțile știute, ar exista, complementar, una de fier (pe care încap coșmarurile) și alta de ceramică (visul erotic). Peste secole, visul renascentist va putea fi iarăși de proveniență divină, aducînd mesajele unui alt fel de înger, păzitor. Cu romantismul, oniro-metafizica devine totală. O poartă într-o realitate superioară, supremă. Visele sînt catalizatoare, în sine stupefiante, ele provoacă transcendența.

Dintre toți romanticii însă, și nu doar dintre ei, un francez a știut cel mai bine să și le însușească. Să le facă ale lui pînă la disoluție. Numele său, Gérard de Nerval – sau Labrunie, pentru conformiști. „N-am putut“, spunea el în numele tău, „fără înfiorare, să străpung acele porți de fildeș ori de corn ce ne despart de lumea nevăzută. [...] Este un subteran neconturat care încet-încet se luminează și unde, din umbră și noapte, se desprind figurile palide, încremenite în gravitatea lor, ce locuiesc în sălașul limburilor. Apoi tabloul se încheagă, o licărire nouă luminează aceste arătări ciudate și ni le joacă dinainte: lumea spiritelor se deschide către noi.“ Finalul Auréliei aduce concluzia mult bănuită, în fond o rescriere a incipitului – așadar un hipertext: „Am hotărît să fixez hotarele visului și să-i pătrund taina. De ce, mi-am spus, să nu forțez în sfîrșit aceste porți mistice, înarmîndu-mă cu întreaga mea voință, de ce să nu-mi stăpînesc senzațiile în loc de a mă supune lor? Oare nu poate fi îmblînzită această himeră fermecătoare și înfricoșată, nu se poate impune o lege acestor spirite ale nopții care-și fac o jucărie din rațiunea noastră? Somnul ne ocupă o treime din viață. El e mîngîierea necazurilor zilei sau mîhnirea plăcerilor ei; niciodată însă nu l-am simțit ca pe o odihnă. După o amorțeală de cîteva minute, o nouă viață începe, eliberată de condiționările de timp și spațiu, și desigur, asemenea celei ce ne așteaptă după moarte. Cine știe dacă între aceste două vieți nu există vreo legătură și dacă nu-i stă în putere sufletului să o înnoade de pe-acum?“.

Idei reluate, mereu accentul pus pe fixare, pe luarea în posesie a porților visului. Apetența lui Nerval pentru visul lucid, căci despre asta trebuie să fie vorba, ne demonstrează că el stă pe muchia fină dintre poetic și patologic. La finalul deambulărilor sale prin tine, spunea că asemuiește seria de încercări pe care le-a străbătut cu ceea ce, pentru antici, înfățișa ideea coborîrii în infern.

E și motivul pentru care, de ceva timp, un scriitor a hotărît: el nu ucide-n fașă visul ca alți prozo-poeți. Nu tu cafele super-matinale, nu tu trezit cu noaptea-n capul doldora de vise, picînd ca într-o sită deasă pe care atenția ar dizolva-o. Lui, unuia, îi place să scrie în stări ceva mai alterate, de semiconștiință, seara și dimineața, într-un continuum, lăsînd visele să lucreze, să fie zona-tampon. A remarcat un cerc vicios tipic: ele îi rezolvă cîteva din problemele ivite pe parcurs, de la un punct fără să știe pe cine ce influențează – visul textul sau invers. Aidoma lui, Graham Greene, de pildă, avea obiceiul să recitească, în fiecare seară înainte de culcare, secțiunea din romanul sau povestirea pe care o scrisese la începutul zilei, lăsînd subconștientul să lucreze pe timpul nopții. Unele vise i-au permis să depășească un „blocaj“, altele i-au oferit material pentru proze scurte sau chiar o idee pentru un nou roman. Identificarea cu un personaj mergea uneori atît de departe încît ajungea să viseze visul aceluia și nu al său, astfel încît a fost capabil să-și atribuie propriul vis unui erou, eliberîndu-se astfel dintr-un impas narativ. Însă vine și vremea cînd visele nu mai ajung. Maculatura diurnă poate fi mobil, motor, imbold al unui vis nou, de trimis în paginile aceleiași vieți ingrate. Pe 20, duminică, deja sărbătorim echinocțiul și lucrurile își recapătă din echilibru. Să vină primăvara și să ne ia – în visul ei bun! Atunci cînd lumea visează, tu ești treaz. Chiar și cu pilula roșie, Morfeus, tu ești cel ce ve(ghe)zi în defilare parada visătorilor pe porțile de os. Autorul acestui text a descris în ultimii trei ani curse de onirodrom, cu trei nume, după cum visele țin de traducător, poet sau prozator. 36 de rotocoale, ce vin să rotunjească o vîrstă pe care o va împlini cît de curînd. Să ne fie visele bune, vă spune acum, oricum v-ați numi, oricum ați alege, orice nume vă veți alege să purtați în vise și aiurea. Hai. Sper că v-a fost într-un vis bun. Pace nouă!