onirodrom

Maculatura diurnă poate fi mobil, motor, imbold al unui vis nou.

Niciodată nu știi ce conduce la vis, pe cînd ce vine după aceea e mai limpede: rememorarea, reluarea lui în gînd pînă la dispariție.

Hélène Cixous reordonează material dintr-un jurnal de vise imens, mărturisind că n-a modificat nimic din eboșa inițială.

Oniriștii nu pornesc de la visele lor nocturne, inventînd hiperlucid altele, diurne.

Cîți nu ne trezim, în veghea imediat următoare unui coșmar, cu veșnica analogie dintre spațiul oniric și viața de apoi?

Un vis pus pe note seamănă pe undeva cu spațiu-timpul.

Odată calea deschisă, bolnavul ajunge să comunice cu presupusa lume a spiritelor încă din stare de veghe.

Zhuangzi (secolul IV î.e.n.) ne-a lăsat moștenire dilema filosofului care se visează fluture și la trezire se întreabă: nu cumva sînt un fluture visîndu-se filosof?! Parabola

Analogia film-vis a funcționat încă de la începuturile cinematografului, cînd Georges Méliès a visat la călătoria în Lună, patria viselor.

Într-unul dintre multele sale eseuri consacrate universului oniric, Roger Caillois ne spune că, pentru popoarele primitive, visul nu e profeție, ci constrîngere, nu înștiințare, ci prefigurare coercitivă.

Istoria picturii se vede astăzi plină de reprezentări încercînd să imagineze, în tablouri cu subiecți visători ca atare sau numai subînțeleși, nemaivăzutele locuri pe care le vizităm în somn.

Bătură orele kairotice, se aliniară planetele, sorii și lunile, ca totul să iasă cum era stabilit.

Experiența de visător apare ca pură experiență a scrisului, fascinația unui text care se produce singur.

Citind un text în care un personaj citește la nesfîrșit vise, îl transform într-un vis.

Oare visele sînt incoerente cînd le visăm sau cînd ni le amintim?

Între timp, cumva peste noapte, toate căsuțele s-au bifat, umplîndu-se cu tot mai mulți protoni și electroni.

Visele acestea sînt mai vii, mai neobișnuite, datorită izolării și, paradoxal, din cauza lipsei de inspirație, căutînd resurse în trecut.

Și dacă scara lui Iacob e, de fapt, un labirint la mijlocul căruia domnește, asurzitoare, liniștea?

Pentru regizorul italian, visele au fost niște pre-filme, cu reciproca valabilă: a filma sinonim cu a visa.

Există poeme dictate în vis, care apoi se pierd în văzduh, ca arse de lumina isterică a zilei.

Acum totul pare un vis rău. După ce ne vom trezi, sper să ni-l amintim încă multă vreme și să fi tras învățăminte la greu.

Optzeci de minute înfîțișînd Noaptea pură, cea lipsită de stele, de lună, fără somn pașnic, în care întunericul domnește, în care singurul izvor de lumină sînt visele, fie și sub forma unui coșmar.

O particularitate persistentă la acest autor este hipermemoria insinuată în visele transpuse.

Ducem în săptămînile acestea un război la scară planetară, sîntem pe front în fața unui dușman invizibil.

Așa vin și pleacă visele, ca o vîntoasă. Transpunerea lor poate să respecte sau nu caracterul acesta fugar, fugitiv, de pierdere ireparabilă, și cel mai bine o face nesinchisindu-se de semnele de punctuație.

Am văzut, Nobelul pentru literatură pe 2018 s-a dus către o autoare poloneză inclasabilă, motivația juriului sprijinindu-se pe o „imaginație narativă care cu pasiune enciclopedică înfățișează trecerea granițelor ca pe o formă de viață“.

La o privire mai atentă, simți cum se-aprinde beculețul în cap ca de fiecare dată cînd descoperi o evidență, atît de evidentă în simplitatea ei încît trecuse neobservată – în cazul acesta, cu mileniile: ai acolo semnalmentele unui individ ce visează.

Visul ajunge simptom, și trebuie numaidecît tratat.

Narațiunea la persoana I propusă de Maeterlinck se va constitui într-o explorare de pionierat a sensului ascuns al viselor și amintirilor uitate. În plină amnezie infantilă, se produce un eveniment, se deschide o ușă, trapa inconștientului.

Într-o anecdotă devenită rapid legendară, Giuseppe Tartini i-ar fi relatat astronomului Jérôme Lalande geneza celei mai cunoscute opere a sa, sonata pentru vioară în sol minor, supranumită „A Trilurilor Diavolului“ (povestea e spusă cu limba de moarte a lui Tartini însuși, în cartea lui Lalande Călătoria unui francez în Italia):

Jack Kerouac își transformă locul natal într-un fel de urbe onirică: „un vis despre mama și tata în Lowell sau în Orașul Viselor…“ [11]. Pentru un asemenea modernist pursînge, locul acesta psihic era mai curînd paradiziac; odată, uitînd ce visase,

Nu avem nici o dovadă că Vincent van Gogh și-ar fi pictat visele. Nopțile lui erau albastre, insomniace. „Printr-un tablou îmi place să spun ceva consolator, ca o bucată muzicală… Să exprim speranță printr-o stea“ – îi scrie acesta fratelui său Theo la 3 septembrie 1888, cu referință directă, parcă, la Noapte înstelată, pictată nouă luni mai tîrziu.

În Cartea ființelor imaginare, Jorge Luis Borges avansează și el ideea că, în timp ce dormea, acei „colaboratori nevăzuți, […] încuiați în mansardă“ i-ar fi șoptit lui Stevenson subiecte fantastice, dintre cele mai stranii, la ureche.

Un miros, un gust, o atingere, un motiv muzical auzit în somn ajunge să evoce în vis o persoană ori un loc. Următorul pas în conștientizarea stării onirice ar fi un act pur volitiv prin care subiectul visător își fixează gîndurile asupra imaginil

Bob Dylan a primit Nobelul pentru redescoperirea Americii etern făgăduite, acea Americă fondată pe/de valorile democratice, umaniste, călcate mai nou în picioare. Dacă Premiul Nobel se acordă, faute de mieux, pentru „servicii aduse umanității“, poate

Dacă primele două pot fi considerate niște coșmaruri (întîiul, inclusiv postural, provocat de poziția corpului în somn), cel de-al treilea se dovedește un mare vis lucid, comentat chiar în timp ce se derulează. Visătorul devine conștient de st