Sonata îngerului căzut
Avusese o zi agitată. Îl chinuia de alte cîteva un gînd. Îl încerca. Îi dădea tîrcoale, ca un cărăbuș neastîmpărat. Înainte de culcare, se privi în oglinda venețiană de lîngă pian. Parcă ieri îi mijiseră doar cele dintîi tuleie de barbă. Își cercetă trupul, din creștet în tălpi. Îl găsea bine proporționat, o compoziție urmînd regulile numărului de aur, o sculptură de Praxiteles încă nedescoperită. În spate se vedea un candelabru cu două lumînări aprinse, ca și cum, pe nepusă masă, i-ar fi crescut cornițe. De la prea multă frămîntare a creierilor, cu urechile suflecate. În penumbra camerei, sticla de vin răsturnată pe masă îi forma prin reflexie un fel de coadă care, pe măsură ce soarele apunea, creștea văzînd cu ochii. Aripi, ferestrele deschise. O răbufnire de vînt. Amurgul zilei, al zeilor tinereții.
Din lipsă de altceva, compozitorașul în devenire luă pe el cămașa de noapte și se întinse pe pat. Își trecu mîna prin părul bogat, scărpinîndu-și îndelung pielea capului. Ce să facă? Îi trecuse prin minte chiar și un pact cu diavolul, să i dea gata pe toți, să aibă succesul atît de rîvnit încît și-ar fi putut vinde mama, nu sufletul. Avea neverosimila vîrstă de 21 de ani, la care, peste aproape un secol, compatriotul său Niccolò începea să compună Capriciile pentru vioară solo, și de asemenea a lui Adrian Leverkühn, eroul lui Thomas Mann de peste încă o sută de ani din aceeași singurătate. Alți nenorociți urmînd să putrezească la nesfîrșit în ținuturile întunecate și fără verdeață.
Giuseppe dorea să compună o operă nemuritoare, o mărturie a timpului ce apasă pe piept. Își frămîntase întreaga ființă în după-amiezile din urmă pentru a găsi tonalitatea potrivită, cadențarea mai justă. Culcat încă o dată fără sorți de izbîndă, după cîteva ore de somn chinuit, se vede bătrîn, cu scufie, artist emerit, în patul de fiece noapte. Are o lumînare înaltă la căpătîi, stinsă și ea de un clopoțel cu toartă dintr-un metal fin, poate argint. Îi apare dintr-odată un diavol, în toată splendoarea și goliciunea, și înariparea, apucînd vioara pentru a-i cînta la picioarele patului, cu un farmec de dincolo de orice închipuire, cel mai sfîșietor cîntec, smuls din străfundurile iadului. Făptura pare desprinsă din viziunile lui Bosch, în loc de arcuș mînuiește o lungă bucată de carne, o fascie, un mușchi zvîcnind amețitor de jur împrejurul carcasei instrumentului, rotit cu vîrfurile acelor falange împielițate ce nu cunoscuseră nicicînd vreo urmă de mîngîiere. Ca scos dintr-o teacă, încordat la maximum, arcușul se freacă frenetic de coardele viorii, aidoma unei săgeți îmbibate care pătrunde, pătrunde în carne și iese în du-te-vino, adînc, tot mai adînc, de sute și mii de ori, pentru a regăsi de fiecare dată impetuozitatea arcului. Astfel posedat de arcașul încornorat, din coastele căruia notele țîșnesc în neștire ca niște efluvii de ambră sau poate de ambrozie, Giuseppe inspiră, e nesătul, în extaz, ba chiar începe să plutească încet, înălțat spre un cer de pucioasă.
Apoi, ca un făcut, se trezi. Lac de sudoare, cu un surîs lasciv pe buzele care încă îi fremătau, tînărul visător fu ață la masa din colț, un arc îi plesnea în privire, luă pana și copie din memorie fantastica bucată ce îl izbise în vis. Cîrcotașii vor spune: atît de mult și-o dorise încît o săvîrșise crezînd că o aude. Își amintea însă numai frînturi, încerca să le reunească, mai teșind podurile de legătură, mai aplatizînd trecerile dintre galopuri. Abia după ultimele măsuri înscrise și-a dat seama că sudoarea lui are consistența mierii, că se simte istovit ca și cum și-ar fi deșertat întreg trupul, ca și cum și-ar fi golit sufletul, vîndut pentru totdeauna. Îi luă mai puțin de un sfert de ceas pînă să nu-și mai amintească nimic. La sfîrșitul zilei, după alte cîteva tentative, se dădu pînă la urmă bătut.
Într-o anecdotă devenită rapid legendară, Giuseppe Tartini i-ar fi relatat astronomului Jérôme Lalande geneza celei mai cunoscute opere a sa, sonata pentru vioară în sol minor, supranumită „A Trilurilor Diavolului“ (povestea e spusă cu limba de moarte a lui Tartini însuși, în cartea lui Lalande Călătoria unui francez în Italia):
„Într-o noapte (prin 1713), spunea el, visam că făcusem un pact și că Diavolul era la cheremul meu. Îmi ieșeau toate în voia dorințelor, iar noul meu servitor venea mereu în întîmpinarea a ceea ce voiam. Mi-am imaginat că îi dau vioara mea, să văd dacă reușește să-mi cînte niște melodii frumoase; ce mare mi-a fost însă mirarea cînd am auzit o sonată atît de neobișnuit de frumoasă, executată cu atîta artă și inteligență încît nici măcar nu mi-am putut închipui ceva care să poată fi socotit asemănător. M-a încercat o așa de mare uimire, încîntare și desfătare, că am rămas fără suflu. Am fost trezit de nestăpînita senzație. Mi am -luat numaidecît vioara, în speranța că voi regăsi o parte din ceea ce tocmai auzisem; zadarnic. Piesa pe care o compuneam atunci este, ce-i drept, cea mai bună pe care am scris-o vreodată, și o numesc și acum Sonata Diavolului; dar e atît de inferioară celei care mă emoționase așa de tare, încît mi-aș fi zdrobit vioara și aș fi renunțat pentru totdeauna la muzică dacă mi-ar fi fost posibil să mă lipsesc de plăcerile pe care mi le stîrnește.“
Nu cunoaștem azi decît ce putem auzi – rarisim – cînd vreun virtuoz pune sonata pe cap de afiș într un recital. O putem asculta pe YouTube în execuția angelică a lui David Garett, sau tenebros à la Nemanja Radulovic. Nici unul nu ajunge la perfecțiunea scînteietoare din visul originar, decît asimptotic, la fel cum visul însuși se apropia de realitatea acelui început de mai, cînd Giuseppe și-a pierdut inocența. Dintr-o eternitate ne-au rămas 15 minute. Dintr-un vis de-o vioiciune extremă, cu imaginația întinzîndu-și corzile ca un trup arcuit în lună la miezul nopții, a rămas bănuiala că uneori poți avea orgasm de unul singur, neștiut, în timp ce asculți ceva nelumesc, atunci cînd aureola din jurul capului se rotește cum are ea chef. Într-un vis așa bun, mai rar.
Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.
Foto: statuia lui Giuseppe Tartini din Padua, wikimedia commons
