O scară unind cerul și pămîntul
Puține episoade biblice au prilejuit mai numeroase și fructuoase dialoguri între arte decît scara lui Iacob. Și la fel de puține prilejuiesc o desfășurare de forțe precum conceperea acestui articol, în care asocierile au curs efectiv ca niște îngeri în tranzit pe o scară cerească.
Dar s-o luăm cu începutul. În capitolul 28 al Facerii, tînărul Iacob înnoptează pe cîmp, cu o piatră la căpătîi. Are un vis în care vede o scară ce se reazemă cu un capăt pe pămînt, iar cu celălalt gîdilă cerul; îngerii urcă și coboară pe ea; Dumnezeu însuși adastă la capătul de sus, ba mai mult, făcînd promisiuni de împroprietărire pentru secole înainte, cînd urmașii patriarhului său vor fi ca pulberea pămîntului, duzini de seminții binecuvîntate prin el și sămînța lui. Trezindu-se înfricoșat, Iacob își spune: locul ăsta nu e altceva decît casa lui Dumnezeu, asta e poarta cerului. Ca să nu-l uite, ridică bolovanul ce-i stătuse sub cap și toarnă pe el untdelemn, văzîndu-și de drum.
Peste milenii, momentul este reprezentat în pictură de către tenebristul spaniol José de Ribera (Lo Spagnoletto), în Visul lui Iacob (1639, ulei pe pînză – Museo del Prado). Aici, personajul biblic apare sub înfățișarea unui păstor odihnindu-se pe umărul stîng la rădăcina unui copac ce pare să îi continue trupul din spate. De cealaltă parte, în fundal, o scară de lumină pe care se pot distinge niște făpturi înaripate coborînd spre țeasta celui adormit. Conținutul este redat concomitent cu cadrul. Sîntem în același timp înăuntrul și în afara visului. Artistul baroc insistă asupra umanității lui Iacob, într-o versiune ce combină realismul construcției din prim-plan cu misterul viziunii, conferind astfel deplină veridicitate elementului miraculos.
Îngerii, aceste intermediarități călăuzitoare, devin apoi suflete într-un du-te-vino transmigratoriu. Există un oratoriu Scara lui Iacob, început de Arnold Schoenberg în 1915 și abandonat complet în 1944, perioadă în care părintele dodecafonismului a fost întrerupt mai tot timpul de sarcini profane, fiind paralizat de neputința de a-și formula și comunica ideile. Dirijorul Kent Nagano rezumă gestul compozitorului: „Iacob vede ceea ce nu pot să vadă ceilalți, la fel cum Schoenberg auzea o muzică pe care ceilalți erau incapabili să și-o imagineze“. Concepută inițial ca mișcarea finală a unei vaste simfonii, lucrarea unește lupta cu îngerul și visul divin, aducîndu-l în scenă pe arhanghelul Gabriel, gardianul paradisului, în rolul de sfătuitor cățărat pe scară, în vreme ce grupuri bine definite (Nemulțumiții, Scepticii, Fericiții) și indivizi luați separat (un Chemat, un Răzvrătit, un Ales alter ego) urcă. Totul într-o muzică eruptivă, crispată, pe care corul, împărțit în mai multe secțiuni, o umple pînă la ultima treaptă: gemete, urlete, șoapte sub greutatea păcatelor, deziluziilor, peste orchestrația aspră, în același timp discretă și luxuriantă, ce însoțește sufletele în ascensiunea lor.
Ceva mai aproape de noi, în timp și spațiu, Brâncuși ne-a lăsat o versiune sui-generis a vămilor văzduhului. Coloana fără sfîrșit, pentru că o scară pînă la cer nu are capăt. Funerară, vertebrală, ea mai degrabă sprijină cerul, să nu cumva să cadă peste noi. Dimpotrivă, poate că, astfel, de fapt cerul sprijină pămîntul să nu se fărîmițeze? Au scările lui Iacob într-adevăr dublu sens? Oare în nopțile cu lună în echilibru instabil mai coboară vreun serafim, șontîc-șontîc, pe bulbii romboidali? Vorba sculptorului însuși, noi nici nu știm ce ne-a lăsat el acolo.
La fel stau lucrurile cu una dintre cele mai cîntate piese simfonice ale lui Krzysztof Penderecki (decedat în martie anul acesta, la vîrsta de 86 de ani). Trezirea sau – titlu preferat de autor – Visul lui Iacob, după cum accentul e pus fie pe vis ca atare, fie pe rememorarea lui, a fost finalizată în 1974, fiind opera ce marchează debutul perioadei neoromantice din creația compozitorului polonez. Acesta preia fără echivoc rîndurile atribuite lui Moise, de la care a pornit totul: „Iacob s-a trezit din somn și a zis: «Cu adevărat Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut»“ [Facerea, 28:16]. Rezultatul: șapte minute nu tocmai recomandate cardiacilor, cu disonanțe la fiece pas. Dacă primele măsuri pun bazele edificiului oniric, ulterior se înalță tremolouri răzlețe și sunete ca de raid aerian, pînă la gongul ce restabilește calmul unei nopți în deșert. Penderecki nu se sfiește să apeleze la metode neobișnuite în folosirea instrumentelor, apar inclusiv 12 ocarine, glissando-uri conferă peisajului sonor o aură numaidecît mistică, revelațiile sînt piezișe. Evitarea melodiei, armoniei, și insistarea pe eufonie fac trimitere la cei cărora li s-a acordat privilegiul descoperirii lui Dumnezeu și care găsesc în inimile lor un sentiment de teamă sfîntă sau teroare sacră, de numinos.
Forma acestei muzici stranii, ușor de catalogat drept horror, va fi preluată de Stanley Kubrick în The Shining (Emisia), filmul din 1980 devenit un clasic al genului. Pasajul se face auzit atunci cînd protagonistul (Jack Nicholson) îi povestește soției coșmarul în care o ucidea laolaltă cu fiul lor, tăindu-i bucăți, acolo, în hotelul Overlook (Vedere de Sus). Bucata e utilizată și în Inland Empire (David Lynch, 2006), respectiv Katyń (Andrzej Wajda, 2007). În aceeași ordine de idei, se cuvine amintită pelicula Scara lui Iacob (Adrian Lyne, 1990), în care experiențele unui soldat în războiul din Vietnam produc halucinații bizare, bîntuitoare.
În sfîrșit, în plan literar, nu pot să nu menționez volumul de poeme al Martei Petreu din 2006, Scara lui Iacob, cu versul catabazic definitoriu „Scara care duce la cer pentru mine coboară“, sau romanul Scara lui Iakov (2015) de Ludmila Ulițkaia, o cronică de familie în care suita de generații se constituie într-o scară genealogică străbătînd un secol de istorie tumultuoasă.
Astfel dispuse, toate aceste producții inspirate de episodul biblic formează ele însele o succesiune de trepte. Ajuns la final, mă întreb: și dacă scara lui Iacob e, de fapt, un labirint la mijlocul căruia domnește, asurzitoare, liniștea? Să fie într-un vis bun!
Ovidiu Komlod este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.
Foto: José de Ribera - El sueño de Jacob (wikimedia commons)
