Ovidiu KOMLOD

la sfîrșitul zilei dai empty / ca atunci cînd ai supus / la arderea lentă de tot în grădină / caietele de matematică din liceu

Experiența de visător apare ca pură experiență a scrisului, fascinația unui text care se produce singur.

Citind un text în care un personaj citește la nesfîrșit vise, îl transform într-un vis.

Oare visele sînt incoerente cînd le visăm sau cînd ni le amintim?

Între timp, cumva peste noapte, toate căsuțele s-au bifat, umplîndu-se cu tot mai mulți protoni și electroni.

Visele acestea sînt mai vii, mai neobișnuite, datorită izolării și, paradoxal, din cauza lipsei de inspirație, căutînd resurse în trecut.

Și dacă scara lui Iacob e, de fapt, un labirint la mijlocul căruia domnește, asurzitoare, liniștea?

Pentru regizorul italian, visele au fost niște pre-filme, cu reciproca valabilă: a filma sinonim cu a visa.

Există poeme dictate în vis, care apoi se pierd în văzduh, ca arse de lumina isterică a zilei.

Acum totul pare un vis rău. După ce ne vom trezi, sper să ni-l amintim încă multă vreme și să fi tras învățăminte la greu.

Optzeci de minute înfîțișînd Noaptea pură, cea lipsită de stele, de lună, fără somn pașnic, în care întunericul domnește, în care singurul izvor de lumină sînt visele, fie și sub forma unui coșmar.

O particularitate persistentă la acest autor este hipermemoria insinuată în visele transpuse.

Întins în hamac pe balcon / mă uit la cerul de mai / prin materialul sintetic albastru

Ducem în săptămînile acestea un război la scară planetară, sîntem pe front în fața unui dușman invizibil.

Așa vin și pleacă visele, ca o vîntoasă. Transpunerea lor poate să respecte sau nu caracterul acesta fugar, fugitiv, de pierdere ireparabilă, și cel mai bine o face nesinchisindu-se de semnele de punctuație.

Însă aici în cap mă simt/ Că n-aș mai învăța să mor nicicînd.