Nocturnal din vremea virozei (II)

Din iulie, nu mai slăbește pe nimeni senzația că țărișoara e-n derivă, că sîntem prinși cu toții, ca nație fără nici un Dumnezeu, într-un bruiaj istoric. O degringoladă cum doar la noi vezi. Cînd peste tot în Europa virusul dă înapoi – nu că s-ar fi înduioșat în vreun fel, ci pentru că regulile sînt respectate –, România bate record peste record, ajungînd ciumata Europei. Ca la nimenea, avocații poporului atacă la CCR legi făcute spre binele oamenilor. Aici, măștii ar trebui să i se spună nască, poate atunci s-ar induce mai bine purtatul ei pe nas, nu sub nas, peste gura oricum închisă. Dar noi trăim în țara lui las’ că (merge ș-așa); unii ar purta-o chiar și ca bască sau cască, numai să nu o poarte corect, pentru că, bineînțeles, corect e-ntr-un singur fel, iar incorect în tot restul. Între timp, eu, unul, mi-am continuat nocturnalul.

1) 16 iulie – prima zi din a doua lună de alertă. Avionul se pregătește să decoleze, coboară mai întîi pe o rampă subțire, locuri cu distanțare, dintr-o dată interiorul devine spital, facem paturile pe secție, ca-n Kafka aranjate birourile, of matinalul zice un medic, împăturim cearșafurile pacienților decedați, umede cu striații, asistentele se mișcă, le admir tehnica, devine clar că nu s-au respectat reguli, că nu ne-am protejat îndeajuns, apoi scena se schimbă, o asistentă la știrile dimineții întinsă, și pe măsură ce povestește vedem: infectată, se dăduse un tip la ea, transportată cu ambulanța, se aude cum geme, recunosc ușa, coridorul pe unde trecuse ea, schimb postul, oare m-am infectat?

2) 3 august. Vine Arafat, îmi suflă în vene ser, simt că mă umplu, mă pune să apăs pe butonul din piept, cam intruziv totul, dar binevoitor, cum apare și la televizor pe toate canalele.

3) 18 august. La sfîrșitul orelor, trec strada în dreptul liceului, am două perechi de papuci în picioare, discut în stație cu profesorii mei care și ei așteaptă, sînt înapoi cu 15 ani, la mijloc e problema redeschiderii școlilor, fiecare își susține ideea, proful de fizică spune că la felul în care se prezintă școala acum, elevii ar fi mai cîștigați cu un an sabatic, în care să se refacă din temelii șandramaua, printr-o reformă structurală adevărată. Școala să te pregătească pentru situații de viață, nu pentru firme și corporații care te folosesc dîndu-ți impresia că te „dezvolți personal“. Profa de bio insistă și ea că-n situația de acum a învățămîntului românesc poate mai bine ar fi să nu se deschidă nimic, poate un an fără rod ar prinde mai bine, o regîndire din rădăcini, o resădire pe alt sol a sistemului de îngrășămînt pe piciorul de plaiul mioritic, o regestare a arborelui cunoașterii (abia apoi măriri de salarii din pix etc.). O voce sîsîită din off îmi șoptește: vezi-ți de treabă, mulți dintre ăștia nu știu nici ei la ce bun predatul; pînă atunci, cale lungă, voi, pe gura asta de rai, nu deosebiți nici măcar binele și răul, pe voi nu v-am ispitit.

4) Mai departe, control de rutină în stația de autobuz, oameni la coadă în fața ușii, văd un șofer nerăbdător, masca întinsă pe toată fața, nici nu îmi dau seama dacă e mască sau piele, dacă sub ea se ascunde o față sau un chip descărnat, în spatele bus-ului o coloană, se claxonează de zor, unii dintre noi protestează, îmi vine rîndul, apare un medic, halat de protecție din cap pînă în picioare, i se văd ochii prin vizieră, îmi bagă în gură un bețișor de șters în urechi, mă apasă la baza limbii, nu mai suport, îl scot eu, mă ceartă, mi-l smulge din mînă, dezinfectează prin aer cu spray, vederea sîngelui de pe băț mă pune în gardă, pe jar, pe cărbuni încinși la foc mic, totul se precipită, degenerează, peste drum apare amenințător spitalul COVID, sau brusc liceul devine spital, medicii intră și ies într-un du-te-vino ordonat, vine și rezultatul meu, doctorul îmi spune grăbit a-nceput sîngerarea, plămînii sînt afectați, mă revolt, nu se poate, azi-dimineață nu am avut nimic, mă sufoc, mă trezesc, nu am aer.

5) Adorm la loc, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, trecem granița cu Elveția undeva în Alpi, vedem de la înălțime o poștă de frontieră, sîntem într-un teleferic-elicopter, vuietul elicei lasă loc unei muzici uplifting pe măsură ce urcăm, pe jos încăperea-i o mască imensă, trecem peste un rîu de munte învolburat – să fie cascada Schaffhausen, zărită prin 2005? –, stropește prin curcubeu, tot ne udăm la picioare, vîrful copacilor mai să-l atingem, tremurăm toți de emoție, respirăm în voie, ca și cum ar fi prima dată.

6) Ajung acasă într-o dimineață de septembrie răcoroasă după o noapte de coșmar, în care m-am plimbat printre spuse și texte cu numele meu, în fața blocului un car cu boi purtînd mască, se văd fuioarele de aburi ieșind filtrate din boturile albastre, cînd mă observă că eu nu port o iau la fugă, se rup din atelaj, se năpustesc pe stradă, se fac nevăzuți, copitele se pierd în asfalt, urc la mine, pe clanța din hol atîrnă masca, mă uit la poze, în toate am mască, deschid pe știri, de astăzi purtatul măștii e obligatoriu chiar și cînd stăm singuri în casă, la volan fără tu pasager, în somn, peste tot, chiar și în moarte. Mă trezesc, îmi pipăi fața, e acolo.

Deja se fac studii asupra coronavisului, concluziile fiind că visele acestea sînt mai vii, mai neobișnuite, datorită izolării și, paradoxal, din cauza lipsei de inspirație, căutînd resurse în trecut. Astfel, un vis bun la cele dintîi ore ale dimineții poate fi o piatră de fundație pentru întreaga zi; pe el, ca o statuie barocă, se va sprijini întreg edificiul cotidian, cu toată cohorta lui de rutine, printre care mai nou se numără și informarea zilnică de la ora 13 cu cifrele și covidalidățile lor. Un coșmar, în schimb, îi poate fi piatră tombală. Ce învață românașul dintr-o pandemie?! Dar ce ne facem cu pandemiile noastre endemice de cînd lumea? Pe ele cum le stîrpim? Acum totul pare un vis rău. Dar, încă o dată, putem profita de pe urma lui: după ce ne vom deștepta, sper să ni-l amintim încă multă vreme și să fi tras învățăminte la greu. Altfel va fi ca și cum în el n-ar fi fost nimic bun.

Ovidiu Komlod este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.