Ce ascunde mantia oniromantului?
Într-unul dintre multele sale eseuri consacrate universului oniric, Roger Caillois ne spune că, pentru popoarele primitive, visul nu e profeție, ci constrîngere, nu înștiințare, ci prefigurare coercitivă. Cel care visează, ca și întreg universul, trebuie să se conformeze fantasmagoriei aflate în joc. De aici pînă la isteria viselor cu valențe presupus premonitorii – altfel spus, întrucît respectivele ar conține realitatea viitoare in nuce, hiperreale – nu e cale scurtă, ci bătătorită.
De-a lungul vremii, visul a fost privit ca un semnal divin descifrabil, datorită convingerii supraordonate că viitorul poate fi prezis, cursul său schimbat, nenorocirile evitate. La civilizațiile antice vorbim de instituționalizarea visului, existînd inclusiv un corp de funcționari însărcinați cu interpretarea, mai mult sau mai puțin divinatorie. Încă din mileniul II î.e.n. (Egipt, India, Babilon), apar așa-numitele și monotonele Chei de vise, care, în mod necesar, se opresc la elemente izolate sau cazuri unicat, pentru a deveni litanii interminabile. Oniromanția se practica în tot bazinul egeean, deja dintr-o epocă anterioară formării civilizației grecești. Însă deși a fost exercitată din perioada arhaică, prehomerică, prestigiul ei a fost inferior în comparație cu alte practici divinatorii. De exemplu, chiar dacă visele pot fi considerate uneori agentul fatumului, al sorții, geniul religios grec va găsi subterfugii pentru a scăpa de viitorul malefic pe care acestea îl anunță (printre tehnicile antidestin se număra povestirea lor lui Helios).
Apoi, oniromanții ajung niște privilegiați care dețin practic monopolul interpretării semnalelor divine. După ce la Hipocrate visele puteau fi folosite pe post de imagini ale stării de sănătate fizică (divinatorii în sensul de pronostic medical), în cadrul psihologiei lui Aristotel visul are virtuți precognitive cel mult stimulînd viitoarele acțiuni ale visătorului; într-un micro-tratat de istorie naturală intitulat Despre profeția ivită în somn, filosoful afirmă că visele nu sînt mesaje divine, ci au ceva daimonic – raționalist vorbind, ele aparțin legilor ființei și ale spiritului. Cu toate astea, începînd cu elenismul și neoplatonismul, revine credința în visele profetice venite de la zei. Cu două secole înainte de Christos, în Creta proliferau tălmăcitorii sau „sfătuitorii în vise“. Cel mai cunoscut dintre ei, Artemidor din Daldis, ne-a lăsat Oneirocritica, un manual-compilație însumînd o tradiție multiseculară. La începutul volumului 3 al Istoriei sexualității, Michel Foucault se oprește îndelung asupra autorului: acesta „nu doar a strîns laolaltă lucrări nenumărate, ci a luat răbdător la pas buticurile pe care le țineau la răspîntiile lumii mediteraneene cititorii în vise și prezicătorii de viitor“. Pentru gînditorul poststructuralist, oniromanția se traduce prin citirea viselor, cu alte cuvinte printr-o lectură ce îngăduie descifrarea viitorului – devenit, așadar, text; avem de-a face cu o semioză prin care viitorul (semnificatul) ne dă semne folosindu-se de vise (dorite semnificante).
Peste secole, pentru părinții Bisericii, visele vin de la diavol în special. Evident, creștinismul va profera, cu coroana de spini căzută pe ochi, o interdicție generală a artei divinatorii, echivalată deseori cu vrăjitoria: chiar și presupunînd că visele ar conține premoniții veridice ale viitorului, îi rămîne interzis oricărui om să caute să le folosească. Dacă s-ar fi putut, cu siguranță că noua religie oficială nu s-ar fi dat în lături de la interzicerea visului în sine. Dar așa, fără centură de castitate onirică, pînă și papii cu sfinții visau. Te miri ce. Din fericire însă, perioada medievală n-a fost numai o gaură neagră pentru tot ce înseamnă galaxia visului. Stau mărturie cîntecele de gestă, unde, cînd visele apar, acestea nu doar că prezintă fățiș un simbolism animalier cu valențe premonitorii, ci sînt inclusiv descifrate. Visul renascentist va relua apoi oniromanția antică și arabă – cu nota că un Rabelais, de pildă, n-a pregetat să ridiculizeze cheile de vise cu simbolistica lor laxă.
Odată cu barocul, începe marea deplasare ce face ca visele să treacă din categoria profeției în aceea a amintirii (George Steiner). De aici pînă la Freud cu îndeplinirea unei dorințe refulate visînd va fi cale de-un pas. În decadentismul postromantic, visul e dat drept semn sau prevestire a unui destin de excepție. Povestirea A Dream of Armageddon (1901) de H.G. Wells, respectiv romanele The Sleeper Awakes (1910) și The Dream (1924), ne arată cum literatura de anticipație se poate folosi de tehnica visului premonitor. În sfîrșit, pentru J.W. Dunne (An Eperiment with Time, 1927), viitorul reia uneori evenimente visate în prealabil întrucît timpul nu ar curge liniar, ci serial, cînd înainte, cînd înapoi, printr-un efect de inversare a cauzei cu efectul – idee-capcană în care a căzut, ca un fluture în plasă, lepidopterologul aristocrat Vladimir Nabokov (vezi Visele insomniacului, traduse recent și la noi).
Astfel, oricît de aberantă, ideea conform căreia visul ar conține in nuce vreo fărîmă de viitor a fascinat ființele pieritoare din cele mai vechi timpuri și pînă mîine. Dar noi sîntem captivi într-o devenire îngustă. Ne degradăm, adică devenim. Avem viitor, adică murim, o luăm în fiecare zi de la capăt tîrînd visele după noi într-o făcătură de existență sortită eșecului. La urma urmelor, numai ființele înzestrate cu finitudine cunosc ideea de timp. La scară cosmică, timpul mai că nici nu există. De acolo, infatuarea umană de a se crede ființă depozitară de timp. Doar noi, muritorii, sîntem capabili să decretăm axiome ca asta. Iar despre ființele superioare, numai de bine. Oamenii își imaginează, proiectează, planifică, se înscriu într-un arc de cerc numit timp. Evident că într-o viață drămuită, prinsă cu ușa, evenimente încă neîntîmplate pot părea uneori anunțate, prefigurate – așa e cînd experiențele sînt limitate și ai visele, acest cocktail adunînd laolaltă vrute și nevrute, în acțiune continuă. Și în librăriile din viitorul îndepărtat se vor găsi, pentru că va fi cerere, în formate imposibil de imaginat, volumașe în genul cheilor de vise. Fie-le cititorilor somnul bun!
Ovidiu Lorenz este prozator.
foto: pixabay.com
