„Unde ni-s entuziaștii, visătorii“

În limba română, și datorită poemului Unde ni sînt visătorii? (1901) de Alexandru Vlahuță, un substantiv ca „visător“ nu mai are aproape nimic de-a face cu visul, căpătînd un sens mult prea vag și lax, de reverie. Reabilitarea sa înseamnă accentul pus pe ideea de individ care visează cu ochii deschiși. De la poemele eminesciene la ficțiunile orbitoare ale unui Cărtărescu, apar și cîteva surprize.

Mai întîi, tema vieții ca vis, după modelul instituit odată cu piesa lui Calderón de la Barca, Viața e vis (1635), va fi preluată în literatura noastră abia după fix două secole, de Ion Heliade-Rădulescu, autor al unui poem intitulat Visul (1836). Mai mult, Eminescu va pune pe același plan, dar din ambele direcții, visul și viața: pentru sărmanul Dionis, „visul era viață și viața vis“, încît, cum cele două coincid, hamletian, reluînd o nelămurire specific barocă, naratorul se va putea chestiona la final: „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea“. Cînd vine vorba de poetul național, după un poem cu titlul Vis, avem visul profetic din Scrisoarea III, visele provocate din Povestea magului călător în stele, iar, tot în Sărmanul Dionis (1872), pe lîngă visul comun, repetat („Visau amîndoi același vis“), vedem exemplificat visul în vis, de fapt o serie de matrioșce onirice în care visătorul este înșurubat și apoi deșurubat – cumva ca în Inception: acolo, Dionis devine Dan, călugăr din vremea lui Alexandru cel Bun, dar în visul lui Dan-cel-visat personajul se întreabă la un moment dat dacă, fără să știe, nu este cumva… Dumnezeu; întrebarea fatală provoacă o recădere inversă dintr-un etaj în altul al visului, pînă la planul aparent al realității.

Moara lui Călifar de Gala Galaction (1902) vine cu morala subiacentă că bunurile lumii sînt vis. Cezar Petrescu aduce în nuvela Omul din vis (1925) tipicul vis de zbor sau, mai ales, personaje „care apar numai în vis, cu care devii oarecum cunoștință veche […] și, prin vis, îți aduci aminte că le cunoști din alt vis“, ajungînd să le recunoști apoi, în viața „reală“ – ba chiar și un vis lucid, unde inclusiv moarta visată pare să-și conștientizeze condiția de spectru („Și ne e teamă la amîndoi să nu ne trezim)“. Reluînd confuzia decadentă dintre viață și vis, un proces treptat pe care l-am putea cataloga drept onirizare a vieții, Mateiu Caragiale îi va da în Remember (1921) una dintre cele mai reușite expresii; pe urmă, Craii de Curtea-Veche (1929) debutează cu o trezire, terminîndu-se cu relatarea unui vis. Nu îl putem uită pe Max Blecher încheindu-și romanul autoficțional Întîmplări în irealitatea imediată (1936) cu un coșmar despre somn. Iar în povestirea Căprioara din vis (1966, postum), Vasile Voiculescu abordează psihologia profunzimilor à la Carl Gustav Jung; un bătrîn sculptor află originea artei printr-o coborîre în inconștientul colectiv: unele vise „ne întorc înapoi, la viețile din străvechime. […]. Țîșnind din straturile adînci ale ființei noastre, ele ne destăinuiesc stări de mult trăite, trecute în fondul nostru, care zbucnesc în vis cum într-un cutremur năpădesc prin crăpăturile scoarței vinele apelor fierbinți din miezul pămîntului. Ele simbolizează nu numai o trecută trăire personală, ci aduc din străfunduri o experiență obștească, o amenințare de întîmplare colectivă a omenirii din care eram atunci, cum sîntem și acum, o particică, unde însă răsună totul“.

Ceva mai aproape de noi, în proza perioadei hipermoderne (1968-2001) pot fi identificate trei tipuri de ficționalizare a visului. În primul rînd, onirismul estetic românesc, pe care Dumitru Țepeneag, tatăl său absolut, îl rezumă în motoul „Noi nu visăm, noi creăm vise“. Oniriștii nu pornesc de la visele lor nocturne, inventînd hiperlucid altele, diurne. Dar Țepeneag aplică efectiv logica visului numai în volumele de proză scurtă, pe cînd romanul Zadarnică e arta fugii (1973) pare că vrea să prindă din urmă visul, ca și cum autor-narator-personajul ar încerca să și-l amintească. Poet în primul rînd epic, însă deloc prozaic, Leonid Dimov ne-a lăsat inclasabila Carte de vise (1969), volum posibil onirografic – sau numai cu ghilimele. Mai departe, apare un așa-numit neo-onirism, halucinatoriu, teoretizat la începutul anilor ʼ90 de Corin Braga, pentru care visul e deja sursă, nicidecum un model. Autorul și-a dezvoltat jurnalul de vise în proiectul romanesc al unei tetralogii, Noctambulii, din trama căreia n-au apărut încă decît primele trei volume – Claustrofobul (1992) și Hidra (1996), coșmarești, respectiv, ceva mai dincoace de somn, Luiza Textoris (2012), un al patrulea, Ventrilocul, fiind pe drum –, unde își pune visele cap la cap, umplînd golurile dintre ele și lăsînd opera deschisă pentru lector, invitat să fantasmeze la rîndul său, creativ, anarhetipal. Dacă pentru nocturnal – împărțit la rîndu-i în Oniria, Acedia, Volatilia (tot inter mundi) –, cititorul umple, completează, decide, fantasmează, pentru oniroficțiune o face autorul însuși, totul, din convingerea că punînd cap la cap imaginile – și paginile – visului ar ieși la iveală un film continuu.

Ca o sumă cu rezonanțe autohtone tînjind mereu după recunoaștere, peste toate tronează ficțiunile oniroide ale lui Mircea Cărtărescu, care pornește mereu de la visele sale reale. Deși marele scriptor nu și-a publicat visele decît în jurnalul mare (s-ar impune aici o selecție separată, fiindcă din tot materialul diaristic transpunerile viselor – de zbor, lucide, cu treziri false, cu amintiri în vis, cu spirite ale morților invocate, recurente – sînt cele mai vii texistențial), i se va putea admira, peste secole, un volum de proză intitulat inițial Visul (devenit Nostalgia), dus la consecințe mai nefaste într-un roman Travesti(t) precum visul, același imaginar expandîndu-se la maximum sub forma unei trilogii din care cel puțin Aripa stîngă (1996) e de receptat ca ditamai visul: orbitor, asurzitor, sufocant.

Pe urmă, pauză. Biografism & Co., vise cotidiene și socializare cu forța. Într-un poem intitulat Vis rău, V. Voiculescu sfîrșea cu versurile: „De n-ar fi amintirea o dîră de cenușă / Cum am găsi cărarea întoarcerii în noi?“. Să fie, totuși, la anul, într-un vis bun!

Ovidiu Lorenz este prozator.

Foto: Nicolae Grigorescu, Ciobănaș cu turma de oi, 1900 (wikimedia commons)