Procese de onirință
Printre altele, pe la începuturile sale, mi-am propus în această rubrică analiza unor vise celebre, cărora să le reconstitui, cu alte cuvinte, evenimentele premergătoare, pornind de la conținuturi. Sub forma unor investigații literar-psihologice, am ajuns practic să refac ziua dinainte. Niciodată nu știi ce conduce la vis, pe cînd ce vine după aceea e mai limpede: rememorarea, reluarea lui în gînd pînă la dispariție. Vise care au dus la ceva, care au lăsat ceva palpabil în urmă, nu doar umbre rătăcitoare în mintea cuiva anonim, pierdute pentru vecie. Am vorbit așadar, despre Descartes, Stevenson, Tartini, Coleridge, Mendeleev sau Loewi. Dar ce ne facem cu Maury, autor al unuia dintre cele mai fantasmagoric-fantaste episoade din istoria visului, despre care o Hélène Cixous ar spune că e unul de emasculare? Apropo, în articolul de luna trecută, curat act ratat, am uitat să menționez anul apariției pentru Rêve je te dis (2003). Mi-am făcut și procese de conștiință. Apoi m-am gîndit: ce făceam eu în 2003? La sfîrșitul X-ei sau începutul XI-ei, cum ar spune francezul din mine, aflam pentru prima dată de regimul Terorii. Așa cum întotdeauna dintr-o scăpare/uitare/eroare încerc să încropesc ceva bun, pozitiv, reșapînd-o, refolosind, reîncălzind o supă veche și parcă bună, la fel am ajuns și la Maury. Nu abatele, hipnologul de secol XIX. În care deja un Thomas de Quincey, pe la 1821, declara că timpul este puternic afectat în vise, imensitatea întinderii întîmplărilor visate făcîndu-l să trăiască uneori „într-o singură noapte [...] senzații ce acopereau o durată dincolo de orice limite ale vieții omenești“ (Confesiunile unui opioman englez, traducere de Corneliu Rudescu). Apoi, în a doua jumătate de veac, a realismului pur și dur, interesul acordat oniricului a slăbit drastic. Pentru fiziologii pozitiviști, visul e, pe de-o parte, un reziduu neglijabil al activității mentale din stare de veghe, iar pe de alta el se vede asimilat numaidecît halucinației, ba chiar nebuniei.
În ziua aceea, Alfred Maury se trezise buimac. Buimac și brusc. De parcă i-ar fi căzut o ghilotină pe dinaintea ochilor cînd visa mai bine. Poate nu fusese decît perdeaua luminii lăsate de soare peste pat, în acea dimineață cînd Parisul întreg se trezea la viață ca și cum viața nu s-ar fi trezit de mult, fără să-i pese în ce oraș de pe fața pămîntului își face culcușul. Avea de văzut o mulțime de lume în ziua aceea Alfred Maury. Procesiuni întregi de persoane urmau să i se perinde pe dinaintea ochilor. La capăt, istovit – așa cum, în vis, nu există timp, căci toate se-ntîmplă deodată – cu impresia că ziua aceea, aceeași, durase o veșnicie, Alfred s-a prăvălit în patul său despre care nu bănuia c-ar fi șubred, s-a răsturnat ca un trunchi de copac secerat. În odaia sa, cu mama la căpătîi. Scos din apele lui, se vede în epoca Terorii; asistă la scene de masacru, se înfățișează înaintea tribunalului revoluționar, îi vede pe Robespierre, Marat, Fouquier-Tinville, toate cele mai josnice figuri ale acelor vremuri îngrozitoare; discută cu ei; în sfîrșit, după multe întîmplări pe care nu și le va putea aminti decît parțial, e judecat, condamnat la moarte și condus într-o căruță, în mijlocul unei adunări imense, în Place de la Révolution; urcă pe eșafod; călăul îl leagă de scîndura fatală, o înclină, tăișul cade; își simte capul desprinzîndu-se de trunchi; se trezește pradă celei mai vii neliniști pentru a simți pe gît cadrul patului ce se desprinsese brusc și îi căzuse peste vertebrele cervicale, aidoma unui cuțit de ghilotină. Așa cum i-o confirmă numaidecît mama, luase această senzație exterioară drept punct de plecare al întregii înlănțuiri. În momentul în care fusese lovit, amintirea înspăimîntătoarei mașinării, a cărei impresie o reprezenta atît de bine cadrul patului său, trezise toate imaginile unei epoci căreia ghilotina îi fusese simbolul – fapt concludent pentru repeziciunea visului, care a stabilit în ochii lui Maury că e de-ajuns o clipă pentru a avea unul imens.
El a fost relatat ca atare de autor în volumul Somnul și visele (1861), spre finalul capitolului VI, axat pe analogiile dintre vis și alienarea mentală. Anecdota i-a atras bineînțeles atenția unui anume Sigmund Freud. Peste timp, un Salvador Dalí va realiza pictura Vis cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii cu o secundă înaintea trezirii (1944), unde are în vedere actul visării în sine, dar și urmarea sa, înfățișîndu-i atît conținutul, cît și pe visător. Aici, soția-muză Gala doarme goală pe o formațiune stîncoasă ce se înalță din mare. În jumătatea superioară a pînzei, doi tigri și o pușcă se năpustesc înspre visătoare din gura unui pește, care la rîndul său iese dintr-o rodie explodată. Fără echivoc, titlul ne sugerează trezirea iminentă și extrema scurtime. În 1962, Dalí mărturisea că tabloul a fost menit „să exprime pentru prima dată în imagini descoperirea lui Freud a visului tipic cu o desfășurare îndelungată, consecința caracterului instantaneu al unui eveniment întîmplător care îl determină pe cel adormit să se trezească. Astfel, așa cum o bară ar putea cădea pe gîtul unei persoane adormite, determinînd-o să se trezească și un vis lung să se termine cu lama ghilotinei căzînd peste ea, zgomotul făcut de albină provoacă aici senzația înțepăturii care o va trezi pe Gala“. Dar ce ne facem cînd anumiți autori de secol XX s-au străduit să arate că visul constă într-un haos de imagini disparate și legătura pe care o stabilim între ele nu se structurează decît la trezire? Putem visa enorm?! Eu, unul, aș prefera-o numaidecît, n-aș regreta nici o clipă. Neuroștiința dezumflă însă iluziile, demontează procese întregi de intenție. Măsurînd mișcările oculare din somn și lungimile așa-numitelor „dream reports“, onirologul american William Dement a condus două studii care au demonstrat că timpul din vise e similar cu timpul „real“. Însă ce mai poate fi real cînd o foarfecă meschină taie firul unei vieți pe care n-o mai odihnește pe urmă nimic? Să fie-ntr-un vis bun!
Ovidiu Lorenz este prozator.
Foto: Alfred Maury (wikimedia commons)
