Vise la feminin

Se pare că femeia visează mai colorat, își amintește mai bine visele, transpunîndu-le în relatări mai lungi, cu spațiul intim valorificat la maximum. Fapt numaidecît evident, fără să poată fi considerat o mare descoperire, diferențele onirice de gen le reflectă pe cele din starea de veghe (în vis, femeile sînt mai depresive, bărbații mai agresivi). Primele femei care să-și fi publicat niște vise transpuse, ambele în plin fin de siècle, sînt protofeminista Anna Kingsford, cu Dreams and Dream Stories (1888, revizuite în 1908), respectiv prozatoarea sud-africană Olive Schreiner, semnatara mai multor volume de oniroficțiune: Dreams (1890), Dream Life and Real Life (1893), Stories, Dreams and Allegories (1923). Întîiul modernism aduce din spatele frontului masculin două visătoare parcă siameze, în persoana unui fals E.M. Martin (pseudonim viril pentru Edith Georgina Lister), autor peste noapte al unei cărți numite Dreams in War-Time. A Faithful Record (1915), la care se adaugă visele versificate în poemul Dreams in War Time (1917) de Amy Lowell. Perioada interbelică vine cu Marguerite Yourcenar semnînd eseul onirobiografic Les Songes et les Sorts (1938), ilustrat cu 22 de vise, majoritatea avute între 28 și 33 de ani, clasificate pe grupe și familii, în cicluri; autoarea ne oferă viziuni personale, în care găsim catedrale gotice, cai în galop, decoruri venețiene, importantă fiind „bătaia unui destin individual impus metalului visului“ – de multe ori, lucid –, într-un „aliaj inimitabil“. După a doua conflagrație mondială apare nocturnalul actriței Nancy Price, Acquainted with the Night. A Book of Dreams (1949), la care se adaugă cel comis de Rahma Ganancia, Les lettres de la nuit (1999), unde radio-animatoarea își analizează visele unui deceniu. Cel mai dedicat rămîne cazul Corinna Bille (1912-1979), scriitoare elvețiană care, deși n-a desecretizat onirografie în timpul vieții, și-a retranscris (adaptat, elaborat, unit sau concluzionat) numeroase vise în volumele de proză.

Poeta Sylvia Plath ne-a lăsat povestirea maladiv-delirantă Johnny Panic și Biblia Viselor (scrisă în 1952 și publicată postum în 1977; traducere în română de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Polirom, 2009). Această onirotecă descrie psihoza unui ajutor de secretară de la clinica de psihiatrie, care dactilografiază vise după vocea medicului înregistrată pe bandă, le arhivează pe rafturi în fișet, citește vechile registre, „groase, albastre, legate în pînză și pline cu vise“ – deci vorbim despre un lector specializat, colecționar fără să explice. Protagonista nu se limitează însă la atît, ci re-creează pasaje neconsemnate, le face ea însăși travaliul, construiește cu alte cuvinte visele unor pacienți, plăsmuind scenariul oniric după datele deținute. Și respectînd regula că trebuie să-l uiți pe visător și să-i ții minte numai visul (exact pe dos față de preceptele freudiene). Mai mult, acasă, în intimitatea garsonierei, naratoarea devine secretara lui Johnny Panic: rescrie toate visele, pe care de fapt le știe pe dinafară, copiate în prealabil în Carnețelul negru de buzunar, într-o Biblie a Viselor aparținînd acestui așa-numit Atoatefăcător sau mare Făcător de Vise. La final, după ce ne oferă cîteva exemple de individualizare onirică (modul în care oamenii pot fi identificați după visele pe care le au), ea ne relatează un metavis propriu: vedem lacul interminabil pe fundul căruia colcăie „adevărații balauri“, „acele imense făpturi originare“ asimilabile cu arhetipurile inconștientului colectiv, uriaș rezervor unde se scurg mințile oamenilor noaptea – ba chiar și oamenii adormiți se ciocnesc de obiectele din propriile vise. Cumva în siaj, Susan Sontag imaginează, în romanul The Benefactor (1963), o poveste în care o persoană și-a trăit viața pentru visele sale, adică făcînd lucruri pentru a vedea cum acestea îi influențează viața de noapte; o inversare a modului în care tipurile interpretative abordează visul, ca feluri de a privi starea de trezie captivă pe un cerc hermeneutic.

Hélène Cixous, una dintre mamele feminismului post-structuralist, reordonează material dintr-un jurnal de vise imens, mărturisind că n-a modificat nimic din eboșa inițială. 63 de vise care acoperă intervalul 14 mai 1990 – 10 august 2001, publicate într-un volum intitulat Rêve je te dis. Acum, pe lîngă faptul că scriitura nu poate fi onirică, la fel cum sintagma écriture féminine rămîne din start nefuncțională, trebuind înlocuită cu écriture au féminin, voi adopta formula de compromis écriture du rêve au féminin. Alegîndu-și titlul pentru nocturnal, Cixous ridică niște semne de întrebare. Cine ce spune cui? Vis te spun sau Vis îți spun sau Visează îți spun? Ordin adresat cititorului: Rêve, hypocrite lecteur, mon semblable, ma sœur? Putem specula inclusiv că nu afirmă Visez îmi spun (ar fi fost ca într-un vis lucid), ori Visează îmi spun (ar fi fost prea patetică dedublarea), ci răspunde cu Visează îți spun, de parcă ar avea nevoie de autodeterminare din partea unei exteriorități. Abia la sfîrșitul cărții aflăm despre ce alteritate e vorba, de la cine împrumută teoreticiana somația pusă pe copertă; ultimul vis consemnat (Frankreich, 15 sept. 97) se închide cu următorul trialog: „Întins pe pat murmuri. «Știi iubirea mea totul e fals.» Și adaugi: «Nici un serviciu nu e întors niciodată.» Fraza ce radiază mă trezește. Cui i se adresa oare? Atunci ea (fraza) spune: «Visează îți spun».“

Așadar, un bărbat îi poruncește „Visează“ onirografei! Aceasta alege să fie trezită la finalul propriei cărți de niște propoziții numaidecît falogocentrice! Masochism, capitulare, antifrază? Toate la un loc? Astfel, actul oniric e resimțit aproape sexual, visul jucînd rolul partenerului posesiv, controlînd o visătoare ce afirmă tare și sus cum anume s-a domesticit ea și autosubminat. Hélène Cixous ne propune „o carte de vise fără interpretare“, oniro-hermeneutica rămînînd un act ma(s)culat barbar, intruziv. Dacă bărbații sînt priviți cum mor, femeile sînt ajutate să nască. În același vis bun!

Ovidiu Lorenz este prozator.

Foto: Hélène Cixous (wikimedia commons)