Cît mai costă o ciorbă? Cît mai costă viața ta?
Cumpăram deseori mîncare de la un mic restaurant, la doi pași de casă – mîncarea era gătită corect de către niște bucătărese „serioase” de prin Moldova, le auzeam sporovăind între ele în dulcele grai, în bucătărie, „Șe comandă o vinit acu’?”, „Un ostropiel!”, dar mai ales prețurile erau decente. De exemplu, o ciorbă de fasole cu afumătură costa doar 10 lei și era minunată. De altfel, la restaurantul cu pricina mîncau cel puțin jumătate dintre pensionarii „middle-class” (o fi existînd așa ceva?) din cartier, în general oameni singuri cărora le era greu să-și gătească, așa că își puneau hainele cele bune și ieșeau la prînz „în oraș”. Mai beau cîte un șpriț, îi strigau pe ospătari pe numele mic și își povesteau unul altuia ultimele episoade din Familia Shtisel. Îmi plăcea această imagine, îmi dădea o senzație de normalitate. Alături de pensionari, cîțiva corporatiști, puțini, căci nu prea avem clădiri de birouri pe Calea Moșilor, își comandau meniul zilei – iar aici eu îl bombăneam de fiecare dată pe patron, fiindcă ciorba de la meniul zilei era într-o cantitate considerabil mai mică decît dacă ai fi comandat aceeași ciorbă à la carte, abia dacă îți umpleau o jumătate de farfurie. În fond, de ce te-ai zgîrci pentru un polonic de ciorbă? Ce mare avere cîștigi din asta? În ultimele două luni, pe fondul valurilor succesive de scumpiri (energie electrică, gaze, benzină), cei de la restaurant au mărit prețurile, o ciorbă de 10 lei a ajuns 15 lei, prin urmare s-a scumpit cam cu 50%. Dintr-odată, pensionarii au dispărut, apoi s-au mai rărit și corporatiștii, iar restaurantul a rămas gol. Mi-am dat seama că e un prag psihologic pe care nu-l poți depăși ușor. Am mai comandat o vreme mîncare „la pachet”, din inerție, deși eram conștientă că o mică plăcere domestică se transforma într-un lux, dar din momentul în care o iahnie de fasole s-a acrit la doar două ore după ce o cumpărasem (probabil că mîncarea nu mai era atît de proaspătă din lipsă de clienți), am renunțat.
Mereu, la un restaurant, prețurile ciorbelor și al berii mi s-au părut niște repere, îți pot face o idee despre cît de scump & fancy e locul respectiv sau cît de ieftin și popular. Dar și niște repere în ceea ce privește propriile tale venituri și puterea de cumpărare – cît de sărac sau bogat ești în momentul respectiv. Dacă ți se par scumpe ciorba și berea, e clar că ești sărac, mai bine stai acasă. În ultima vreme, s-a scumpit și berea, ceea ce mă întristează mai mult decît scumpirea ciorbei. Comenta cineva pe Internet: „Nu-i nimic, vom mînca mai puțin!”. La noi în cartier, dacă înainte puteai bea o bere „la halbă”, la o terasă oarecare, cu 6-7 lei, acum nu mai găsești nicăieri o bere sub 10 lei, adică prețuri „de Centrul Vechi”, cum spuneam mai demult. Nu știu cum o mai fi acum, însă în urmă cu trei ani, în centrul vechi al Bratislavei, puteai să bei o bere la un euro jumate, iar salariile slovacilor sînt ceva mai mari decît cele ale românilor. Probabil că și plăcerea de a bea o bere la terasă va deveni tot un lux, așa că încep să mă întreb: de fapt, ce ne mai permitem? Și pentru ce mai trăim? Ce motive mai au pensionarii „middle-class” de pe Calea Moșilor să mai iasă din casă?
În urmă cu vreo patru-cinci ani, constatam că o sută de lei era egal cu zero, o cheltuiai la supermarket, te întorceai acasă și descopereai că frigiderul era în continuare gol. Acum, am senzația că o mie de lei – o sumă care reprezintă o treime din salariul lunar pentru cei mai mulți dintre români – nu mai înseamnă mai nimic. Nu știu alții cum sînt, dar veniturile mele nu au crescut cu nici un cent. Un drum dus-întors pînă la părinții mei, la Breaza, mă costa în jur de 80 de lei, prețul benzinei, acum pun benzină de 150, ca să fiu sigură că nu rămîn „pe roșu”. Și sînt doar 200 de kilometri. Da, categoric, și mașina e un lux, dar ce e de făcut dacă depinzi de ea? Un amic făcea Glovo (apropo, dacă vrei să comanzi de pe Glovo nu mai găsești nici o ciorbă sub 20 de lei), livra mîncare ca să-și suplimenteze veniturile, cîștiga 2-3 lei la o comandă și mergea cu mașina dintr-o parte în cealaltă a orașului, cu doi burgeri în pungă. A renunțat din cauza costurilor benzinei – „Trebuia să vin cu bani de acasă. Ca să pot munci!”. Mama m-a sunat aproape plîngînd cînd i-a venit prima factură la gaze din iarna asta – 1.600 de lei. Nu locuiesc în ditamai vila, e o casă obișnuită cu trei camere, se gîndesc din nou să vîndă pentru că nu au bani s-o întrețină. Și mi-ar părea rău căci, după mutări succesive, e prima casă în care se simt bine cu adevărat. Sînt doi oameni de 74 de ani care stau o iarnă întreagă în frig, cu termostatul fixat la 19 grade, încotoșmănați în pulovere și pături mai ceva ca pe vremea lui Ceaușescu, „ca să nu consume”, iar facturile sînt în continuare un șoc. Așadar, viața „de exterior” e scumpă, nu-ți mai rămîne altceva de făcut decît să te izolezi, să te retragi în interior, ca să nu mai cheltuiești bani, căci oricum nu-ți mai permiți să mănînci ciorbe și să socializezi aiurea pe la terase, apoi îți dai seama că și viața din propria-ți casă e la fel de scumpă, mereu cîte un contor se învîrte, mereu se consumă cîte ceva, mereu ești bun de plată. Unde să te mai duci?
Unul dintre principalele motive ale depresiei mele conjuncturale (care dispare subit în perioade mai bune din punct de vedere financiar, dar instabile, pentru că în România trăiești pe nisipuri mișcătoare) este faptul că muncesc ca să plătesc facturi. Și ca să mănînc ciorbe. Mi se pare dezumanizant și de aceea nici nu prea îmi mai vine să muncesc, multe lucruri le fac fără tragere de inimă, doar ca să fie făcute, job-uri mărunte, „comisioane”, cum le numesc eu, plătite cu cîte o sută de euro, le accept din inerție, gîndindu-mă că mai plătesc și eu încă o factură. De multe ori mă întreb unde e viața, de fapt, dincolo de toate aceste costuri ale supraviețuirii, ale acestor nevoi primare? Unde mai e bucuria de a trăi, dincolo de rutina muncii din care oricum nu te alegi cu nimic? Care mai sînt satisfacțiile personale? Dacă la 20 de ani nu-mi păsa, acum, la 40, începe să mă sperie faptul că nu am niște bani puși deoparte, mă sperie o bătrînețe săracă mai mult decît orice. Și îi privesc cu o compasiune infinită pe toți acești bătrîni săraci ai României care nu au pensii speciale, nu au nici măcar niște pensii decente ca să mai iasă din cînd în cînd la restaurantul din cartier, își numără mărunțișul prin Piața Obor pentru niște aripi de pui și niște cartofi ca să-și gătească o ciorbă acasă, pentru că tot la ciorbă ajungem, nu degeaba joacă ea un rol principal în toate filmele minimaliste românești. Mă apucă disperarea cînd mă gîndesc că, peste 20-30 de ani, există mari șanse să fiu ca ei. Și, alături de mine, o generație întreagă care a muncit ca să plătească facturi, cu excepția celor care „au muncit, dar au mai și furat”, și din ăștia sînt mulți. Cum să nu fii depresiv? Dacă la 40 de ani accepți situația ca pe un dat, îți înghiți frustrarea că „nu-ți permiți”, poate nu anul ăsta, poate că anul viitor și hai să tragi tare, să muncești, că cine știe?... dacă la 40 de ani încă mai există o licărire de speranță că lucrurile se vor schimba, dacă nu la nivel de țară (deja mi se pare imposibil), măcar la nivel personal, se aliniază astrele, un noroc picat din cer, la 70 de ani nu mai ai așteptări, timpul nu mai e același, se împuținează. Cum să-ți petreci ultimii ani din viață înfofolit într-o plapumă și cu ochii pe contorul de gaze, așteptînd să treacă nenorocita asta de iarnă? Dacă nu mai există o altă iarnă?
N-am cum să-mi tratez depresia conjuncturală, o depresie se tratează la un terapeut, terapeutul e un lux, în fond trebuie și omul ăla să-și plătească facturile. Mă încăpățînez să fac economii cu ajutorul cardului Revolut, e o opțiune care rotunjește sumele din tranzacții, tot mărunțișul se salvează separat într-un „buzunar” numit „bani de concediu”, din septembrie pînă acum s-au strîns 49 de lei. Și pentru că am datorii la fisc de vreo 800 de lei, printre care și o taxă de habitat mai veche care se anulase în instanță, dar trebuie plătită, am și eu un vis – să nu mai plătesc taxe și impozite statului român. Pentru că, de multe ori, statul român mi se pare cel mai mare dușman al meu. Aveți vreo idee cum aș putea plăti taxe și impozite în Botswana? Sau în Chile? Și cît costă o ciorbă acolo?
