Tu ce-ai face pentru copilul tău?

Pe la 7-8 ani, locuiam la etajul unu într-un bloc de pe Calea Moșilor, iar cea mai bună prietenă a mea locuia în același bloc, la etajul doi, așa că mereu era un du-te-vino între etaje – ea cobora la mine ca să ne jucăm cu „lunganele”, păpușile tip „Barbie” pe care le cumpăraserăm de la magazinul Bucur Obor, eu urcam la ea ca să continuăm jocul pe care îl abandonaserăm înainte de prînz, atunci cînd o chema bunică-sa acasă ca să-i dea de mîncare și ca să o culce obligatoriu vreo două ore. Odată, Dia și-a păcălit bunica, a modificat limbile de la ceasul cel mare din sufragerie ca să treacă timpul mai repede și să ne revedem. A fost pedepsită pentru asta. Împreună cu Dia construiam castele din cuburi, pictam, iar cînd am învățat să scriem, tot împreună am început primul nostru roman. De altfel, făceam mai totul împreună. În afară de jocurile din apartamentele noastre socialiste standard sau de pe balcoanele prăfoase, ieșeam în spatele blocului unde, în parcare – un mic univers de asfalt –, inventam alte jocuri. Ne jucam de-a zeițele din Legendele Olimpului, eu eram mereu Pallas Atena, iar Dia era Afrodita, mie, uneia, mi se părea chiar frumoasă cu părul ei negru și lucios și cu ochii ușor migdalați, dar eu voiam să fiu cea deșteaptă. Ne jucam și cu alți copii, dar în cea mai mare parte din timp formam un binom. Cînd eu mi-am luat patine cu rotile tot de la Bucur Obor, a doua zi i-au luat și Diei, ne învîrteam în jurul blocului nostru pe patine la nesfîrșit. Apoi, Dia a primit de ziua ei o bicicletă Pegas nou-nouță, iar eu am tînjit atît de mult după bicicleta mea, încît mama a fost nevoită, după o săptămînă, să-mi cumpere și mie una second-hand. Mi-a luat doar o zi ca să învăț să merg, nu voiam să mă las mai prejos, am început să ne învîrtim și pe biciclete în jurul blocului la nesfîrșit. Din cauza prieteniei mele atît de strînse cu Dia, mamele noastre au devenit și ele prietene. Erau două femei destul de diferite, inclusiv ca statut social, în măsura în care statutul social poate să difere prea mult în plin regim comunist. Mama era ingineră „la întreprindere”, ca multe altele, mama Diei era absolventă de chineză-japoneză și cam o dată pe an pleca în delegație în China, iar mie mi se părea, pe bună dreptate, că merge la capătul lumii. Din China se întorcea cu niște bomboane fantastice pe care Dia le împărțea darnic cu mine și cu veșnicele bibelouri cu pescarul chinez, însă erau de la mama lor. Tatăl Diei era ofițer de marină, iar mama ei nu-l vedea cu lunile, era plecat pe mare. Întotdeauna cînd se întorcea din voiaj, pentru Dia era un mare eveniment, așa că jocurile noastre se întrerupeau pentru cîteva zile. Apoi, îl vedeam pe tatăl ei fumînd țigări străine la fereastra bucătăriei lor de la etajul doi – un bărbat masiv, bronzat și foarte obosit. Era o ocazie pentru mama mea să fie servită, în timpul vizitelor reciproce, cu cîte un Kent sau un Marlboro și să uite un pic de gustul acru al țigărilor Snagov. Slujba tatălui Diei își avea avantajele ei – familia lor avea video în anii ’80, plus casete cu filme copiate „pe vapor” de pe la posturile străine, gen RTL sau Rai Uno. Dacă n-ar fi fost Dia, n-aș fi văzut de o sută de ori Pisicile artistocrate sau Cartea junglei. Dia avea blugi, eu nu. Totuși, exista și un mare dezavantaj: după doar o lună de stat acasă, marinarul bronzat și obosit se întorcea pe mare, iar Dia cădea într-un soi de stare de apatie pentru cîteva săptămîni, nu-i mai ardea de jocurile noastre, de nimic.

În serile lungi de iarnă de pe Calea Moșilor, cînd caloriferele erau reci, nu aveam gaze și se mai lua și curentul, mama mea și cea a Diei petreceau mult timp împreună, făceau schimb de rețete de tocăniță cu salam, își făceau confidențe despre care noi, fetele, habar n-aveam, mai tîrziu am aflat că mama Diei i-a povestit mamei mele despre experiența cumplită a unui avort ilegal, însă în general se plîngea de singurătate. Îi era greu cu doi copii mici (între timp apăruse și fratele Diei, pe care nu prea îl băgam în seamă), cu o mamă bătrînă și cu soț plecat atît de mult timp. De altfel, în apartamentul lor cu trei camere, identic cu al nostru, dormitorul lor, al părinților, era mereu un teritoriu interzis pentru jocurile noastre – acolo era mereu întuneric, erau draperiile trase, iar mie camera aceea îmi dădea o senzație de gol în stomac pe care am identificat-o mult mai tîrziu. O senzație de pustiu.

Însă copilăria noastră continua netulburată pe Calea Moșilor, cu păpuși lungane tip Barbie, cu rotile și cu biciclete. Cel mai mult îmi plăcea atunci cînd eram invitată să rămîn la cină la Dia, după care stăteam pînă mai tîrziu, ne uitam la filme pe casete. Cina mi se părea un eveniment important, era ca și cum aș fi ieșit să iau masa în oraș, la restaurant, deși aveam parte de pîine unsă cu aceeași margarină infectă, de același magiun de prune. Însă tot ce primeam acolo în bucătăria apartamentului lor de la etajul doi, identică cu a noastră, de altfel, doar mobilată diferit, mi se părea delicios. În timp ce noi mîncam, mamele noastre beau cîte un strop de whisky, „de pe vapor”. Odată, într-o astfel de seară, mama Diei i-a spus mamei mele ceva care a uimit-o un pic, însă nu i-a acordat o prea mare importanță: „Dragă, noi sîntem prietene pentru că fetele se înțeleg atît de bine... Cînd fetele nu se vor mai înțelege, nu vom mai fi prietene!”. Și chiar așa a și fost. Prin clasa a III-a sau a IV-a, eu și Dia ne-am găsit la școală găști diferite, fiecare cu colegele din clasa ei. Treptat, prietenia noastră frumoasă ca un tril pe pasăre care răsuna în fiecare primăvară pe Calea Moșilor, printre betoane, a încetat. Atunci și relația dintre mamele noastre s-a răcit și fiecare și-a văzut de viața ei, acum sînt doar prietene pe Facebook, de fapt niște cunoștințe îndepărtate, dintr-un alt timp.

N-am reluat niciodată relația cu Dia, deși am încercat la un moment dat – ea a venit la o proiecție a unui film documentar de-al meu, eu am mers la o lansare de carte în care era implicată. Am înțeles că locuiește în același apartament de pe Calea Moșilor, de la etajul doi. De fapt, locuim la cel mult 500 de metri una de cealaltă, de fiecare dată cînd traversez pe trecerea de pietoni de la Eminescu îmi ridic privirea instinctiv spre fereastra de la bucătăria ei, imaginîndu-mi că o să văd acolo un marinar proaspăt întors din voiaj, obosit și bronzat. Ne-am propus cîndva să ne întîlnim măcar la o cafea, în cartier, însă pînă acum întîlnirea noastră nu s-a întîmplat. Din cîte știu, Dia nu are copii, la fel ca și mine.

De ce v-am spus toată această poveste? În primul rînd pentru că mi se pare incredibil cum lucruri esențiale din viața ta, în jurul cărora, la un moment dat, se învîrte tot universul tău, după ani și ani, practic nu mai contează. E ca și cum ai avea amintiri dintr-o viață pe care nu ai trăit-o, ți-a fost povestită de Adina Popescu în Dilema veche. În al doilea rînd, nu am menționat întîmplător faptul că nici eu și nici Dia nu avem copii. Sînt înconjurată de prieteni, amici, în special femei de 40-50 de ani fără copii și într-un fel ne e bine așa cum sîntem, vorbim aceeași limbă, nu ne dorim altceva, doar să îmbătrînim și să trăim frumos împreună. Nu e nici o urmă de egoism aici, doar e un sentiment plăcut al „apocalipsei”, al faptului că lumea noastră se termină odată cu noi. Trebuie să acceptăm că pe planeta asta există oameni care nu-și doresc neapărat o perpetuare a speciei. Sau poate că nu-i mai văd rostul, nu mai au o motivație în acest sens. Desigur, am amici, prieteni, cunoștințe care au copii și, cînd mă nimeresc în grupurile lor, mă simt un elefant mare și albastru care a nimerit din întîmplare într-o colonie de pinguini. Totul se întîmplă doar în jurul acestor copii. Sînt oameni care nu au nici o legătură unul cu celălalt, nici o afinitate, dar se reunesc laolaltă în găști și triburi doar pentru că băiatul meu joacă nu știu ce joc pe playstation cu băiatul tău, doar pentru că fata mea o place pe fata ta, iar noi, ca niște adulți responsabili, trebuie să dăm mînă cu mînă, să ne împrietenim, să formăm un mare cerc prin care să-i protejăm pe toți. Împreună. Dacă lipsa de dorință de perpetuare a speciei mi se pare în cel mai rău caz păguboasă, dorința asta de a-ți proteja copilul cu orice preț, ajutîndu-te de alții, de a-l împinge în față, folosindu-te de relațiile pe care le ai, mi se pare unul dintre cele mai periculoase primitivisme ale societății în care trăim.