Complexul lui Dumnezeu
„Fii cea mai bună versiune a ta” este un slogan pe care îl aud foarte des, un imbold preluat în diferite formulări – să fii cel mai bun, să te depășești pe tine, să fii „cel mai cel” și „cea mai cea”. Un soi de mantră pe care astăzi, dacă vrei să ai succes, trebuie să ți-o repeți pînă ajungi să o și crezi.
Iar astăzi este musai să ai succes, pentru că societatea motivațională în care trăim pare a nu mai accepta slăbiciunile umane. Ești deștept, chiar dacă te consideri prost, frumos, chiar dacă te simți urît, extraordinar, chiar dacă te percepi drept un om obișnuit.
Acesta propovăduire a încrederii în sine este, de altfel, și sîmburele literaturii motivaționale – acele cărți care te învață cum să abandonezi fricile și complexele de inferioritate și să-ți valorifici calitățile pe care, deși le ai, nu le folosești din plin. În plus, trebuie să te afirmi, să ieși din anonimat. Pentru că azi, dacă vrei să exiști, trebuie să te faci remarcat cu orice preț, să strălucești și să te erijezi într-un guru. Sau în mai modernul influencer. Această necesitate de a fi senzațional, de a fi „cel mai cel”, este de altfel și motorul rețelelor de socializare care facilitează vedetismul prin adunarea de like-uri și de „urmăritori”. (Chiar dacă de multe ori acest sistem de „apreciere” al rețelelor de socializare merge mai degrabă ca un soi de cumetrie, nu neapărat ca rezultat al unei reale aprecieri – îți dau like ca să îmi dai pe urmă și tu mie.)
Să revenim însă la societatea motivațională în care trăim și care ne îmboldește din toate direcțiile să fim „cei mai cei” și să ne „depășim” limitele. Teoretic, această etapă de depășire a limitelor ar fi, într-adevăr, cea mai de sus a evoluției umane – transcendența fiind vîrful binecunoscutei „Piramide a Nevoilor Umane”, construită de Abraham Maslow. Am atins însă acel punct? Am evoluat într-adevăr atît de mult încît să accedem cu toții la transcendență? Nu ne cam grăbim?
Să ai încredere în tine este un lucru minunat, căci îți dă curaj să înaintezi. Să-ți urmezi și să-ți atingi visele. Încrederea în sine, ca o construcție stabilă, din cărămizile realizărilor autentice, are o conotație pozitivă. Căci are la bază ideea de clădire, de creație, iar creația înseamnă bucurie, înseamnă viață.
Ce se întîmplă însă cînd această încredere nu se fundamentează pe capacități reale? Cînd, pur și simplu, n-ai ce trebuie ca să obții un anumit lucru, dar vrei musai să-l obții? Ce se întîmplă cînd nu urmărești construcția sinelui, ci vizezi mai degrabă succesul în exterior? Ai semna pactul cu diavolul? Ai manipula, ai înșela, ai pretinde că ești altcineva decît ești în realitate?
Pînă la urmă, asta este cea mai facilă și rapidă cale ca să obții acel succes pe care îl visezi. Dacă te erijezi în ceva ce nu ești, dacă faci promisiuni fără acoperire, dacă le spui oamenilor ce vor să audă, îi vei cîștiga mai rapid de partea ta decît dacă le-ai demonstra-o prin fapte (faptele cer timp și cer muncă). În plus, stima de sine ți-ar crește exponențial, mai ales că vei ști în străfunduri că i-ai dus pe toți de nas, că ești, așadar, mai deștept decît ei. Însă, astfel cîștigată, încrederea în sine va prinde o formă diformă, cea a aroganței.
Căci aroganța este partea întunecată a încrederii. N-am întîlnit niciodată un om care să-și fi construit încrederea în sine, de la temelie, pas cu pas, reușind prin propriile puteri, care să aibă un caracter agresiv. Care să nu vrea să-i ajute pe ceilalți, care să nu aibă empatie, care să nu fie, în general, un om bun. Acești oameni nu țin morțiș să-ți impună ceva.
Însă am întîlnit și o grămadă de oameni aroganți, cățărați în anumite funcții, fără a avea capacitățile necesare, care se comportă ca niște zbiri, ca și cum totul li se cuvine, care se consideră a fi cei mai deștepți oameni din lume, mai buni decît restul. Care se consideră, într-un cuvînt, zei. Însă poate fi omul un zeu?
La începutul anilor 1900, Ernest Jones, neurolog și psihanalist galez, a identificat și a numit pentru prima oară în literatura de specialitate un simptom al patologiei narcisiste, cunoscut drept „complexul lui Dumnezeu”.
Complexul lui Dumnezeu caracterizează o persoană care, în ciuda faptului că are lacune severe, și le neagă, dezvoltînd o credință atît de nezdruncinat în sine, în puterile și capacitățile sale încît se crede un supraom, un zeu. Ca egal al zeilor, deține așadar toată puterea, fiind intangibil, cunoaște adevărul absolut și niciodată nu poate da greș. I se cuvine totul, drept care se comportă față de toată lumea cu aroganță și profund dispreț. Îi disprețuiește, deopotrivă, și pe cei care îl critică, dar și pe cei care îl susțin. Pentru că nimeni și nimic nu contează, de vreme ce, personal, se consideră începutul și sfîrșitul, se consideră a fi deasupra tuturor.
Chiar dacă nu este, această persoană ajunge să fie atît de convinsă că este perfectă, încît refuză orice posibilitate că ar putea avea vreo lipsă sau că ar putea comite vreodată erori. Chiar și în cazul în care i se aduc dovezi de netăgăduit că a dat greș, nu le va accepta. Nu va recunoaște asta niciodată. Din contra, va persista în greșeală, fără să-i pese cîtuși de puțin de consecințe – pentru că, nu-i așa, știe cel mai bine.
O mai modernă abordare a acestui „complex al lui Dumnezeu” este efectul Dunning-Kruger – un derapaj cognitiv de care suferă persoanele cu abilități scăzute care ajung să-și supraestimeze capacitățile. Primul studiu a fost publicat de David Dunning și Justin Kruger, cercetători în domeniul psihologiei sociale, în 1999. Studiul s-a bazat inițial pe experimente care au vizat raționamentul logic, gramatica și abilitățile sociale ale unor grupuri de studenți. Mai apoi, a fost extins în mai multe domenii, precum politica, medicina sau mediul de afaceri.
Concluziile celor doi au fost că cei care suferă de acest derapaj cognitiv sînt în fapt oameni slab pregătiți, care nu au capacitatea de a distinge între performanțele bune și cele slabe. S-au autosugestionat că sînt cei mai buni (probabil că li s-a spus asta din copilărie) și, chiar dacă sînt cel mult mediocri, se comportă în virtutea autosugestiei, ca și cum ar fi perfecți. Ei tind să se supraevalueze pentru că nu pot să facă nici o diferență calitativă între performanțele lor și ale celorlalți, considerîndu-se a fi foarte buni, în fapt chiar mai buni decît restul. Este vorba de un efect al supraestimării, care de multe ori îi face pe cei care pică în plasa mrejelor narcisismului să aibă erori de gîndire și judecată, nu doar în ceea ce îi privește pe ei, ci și în evaluarea realității înconjurătoare, ceea ce îi conduce, de cele mai multe ori, la un comportament irațional.
„Unul dintre punctele comune ale dictatorilor din secolul XX este că majoritatea își urmează impulsul, dorința și nu urmăresc politici raționale”, a afirmat, în urmă cu cîțiva ani, istoricul, scriitorul și jurnalistul Olivier Guez, care a fost invitat la France Inter pentru un interviu despre una dintre cele mai recente cărți pe care le-a coordonat, Le siècle des dictateurs, apărută la editura Perrin, în 2019. Cartea este o serie de eseuri istorice, antropologice și psihologice în care sînt portretizați 22 de dictatori ai secolului trecut. Printre aceștia, Lenin, „profetul totalitarismului”, Mussolini, care de la „roșu” a trecut la „negru”, Stalin, „reîncarnarea lui Lenin”, Adolf Hitler, „demonul Germaniei”.
„Dacă dictatura este la fel de veche ca istoria, fenomenul a luat o întorsătură majoră la sfîrșitul Primului Război Mondial odată cu apariția totalitarismului sovietic și fascist, înainte ca criza din 1929 să favorizeze triumful nazismului. Timp de patru generații, pe toate continentele, regimurile bîntuite de ideologie au impus o ordine de fier, care a precedat războaiele și exterminările unui secol barbar, atrocități care au deturnat progresul umanității. Această formă de absolutism a fost orchestrată de lideri nemiloși și cruzi, care și-au marcat puterea ca o amprentă imprimată cu un fier înroșit în foc. Chiar dacă profilurile și personajele sînt diferite, adesea opuse, toți împărtășesc aceeași sete de putere bazată pe banalizarea terorii, neîncredere față de semenii lor și cel mai profund dispreț față de viața umană și, mai larg, față de orice formă de libertate.”
Bineînțeles, dictatura nu ține de trecut. Cartea mai sus menționată vorbește de doar 22 de dictatori. Însă în prezent, în lume, există 52 de țări considerate a avea un sistem dictatorial. Azi, în lumea noastră, care se dorește a fi evoluată, dornică să urce pe treapta transcendenței, există 52 de dictatori, oameni care se consideră a fi egali cu Dumnezeu. Dar care ne reamintesc, la răstimpuri, de ce Lucifer a fost izgonit din Rai.
