Cele patru cărți de arhitectură ale lui Andrea Palladio

„Îndrăznesc să spun că am aruncat lumini noi asupra

celor ce privesc această ramură de arhitectură.”

 Andrea Palladio

Apărut în 1570 la Veneția, tratatul Cele patru cărți de arhitectură al lui Andrea Palladio vine să întregească domeniul literaturii teoretice de specialitate, continuînd opera predecesorilor săi iluștri Vitruviu, Alberti (1452), Serlio și Vignola. Dacă tratatul vitruvian se bucura de o largă circulație și beneficiase deja de numeroase comentarii, ca acela a lui Daniele Barbaro, ilustrat de însuși Palladio, Regula celor cinci ordine de arhitectură al lui Vignola, apărut cu doar opt ani înaintea tratatului palladian, nu devenise încă o lucrare de referință, acest lucru datorîndu-se, în principal, restrîngerii domeniului studiat doar la ordinele de arhitectură. Față de această situație existentă în epocă, proiectul teoretic al lui Palladio (la care acesta lucra încă din 1556, așa cum atestă Vasari) este mult mai ambițios. El preia structura expunerii tratatului lui Serlio, așa cum apăruse acesta în 1537, și o îmbogățește, adăugîndu-i considerații de ordin personal izvorîte din experiența de lucru cu materialele (înainte de a fi arhitect, Palladio lucrase ca pietrar, sculptor și decorator), ilustrează principiile de compunere a spațiilor cu exemple provenite din propria lui activitate, comentează cădiri antice și extinde aria studiată inclusiv la arhitectura podurilor, drumurilor și cea militară. În plus, în forma publicată, tratatul palladian nu reflectă decît parțial viziunea autorului, care ar fi dorit să-l completeze cu capitole dedicate preceptelor de realizare a altor programe, ca teatrele și amfiteatrele.

Pe parcursul celor „patru cărți”, Palladio analizează morfologia arhitecturii, dar și sintaxa acesteia, cu referire directă la contemporaneitatea sa, fără a pierde însă din vedere construcțiile cu caracter exemplar ale Antichității. Programele de arhitectură pe care le descrie sînt diferențiate în funcție de client și de nevoile acestuia (de reprezentare și locuire), o locuință fiind diferită pentru un nobil ori pentru un avocat sau perceptor. Adecvarea clădirii la nevoile utilizatorului, iată un concept foarte modern pe care Palladio îl enunță în „Cartea a doua”, spunînd: „O casă confortabilă va fi adecvată nevoilor aceluia care o locuiește”.

Caracterul perceptiv-normativ va răzbate pe întreg parcursul tratatului. Într-adevăr, dacă aplicabilitatea normelor de utilizare a materialelor rezultă din experimentarea constantă a unor rezultate foarte bune, iar caracterul normativ al îndrumarului de folosire a acestora implică mai degrabă asumarea unor căi deja bătute pentru evitarea unor greșeli, altfel spus avem de-a face cu un ghid de bune practici, nu același lucru se întîmplă atunci cînd Palladio vorbește despre armonie și estetica unei construcții. În acest caz, judecata nu se mai bazează pe experiență, ci pe o valorizare a frumosului din punct de vedere estetic, avînd ca scop evitarea dizarmoniilor. Armonia dintre părți, cît și armonia dintre părți și întreg sînt condiții sine qua non pentru obținerea unei arhitecturi de calitate.

Tratatul prilejuiește autorului o pledoarie contra manierismului în arhitectura epocii, dînd exemplu întreruperea frontoanelor ce generează aberații în scurgerea apei și îndepărtarea frontonului de scopul inițial pentru care a fost conceput. De asemenea, excesul de decorație este penalizat în cadrul capitolului al XX-lea, „Despre abuzuri”, acolo unde, pentru a combate formele fără fond avînd ca scop doar generarea insolitului, Palladio afirmă: „Susțin deci că arhitectura, ca toate artele, fiind o copie a naturii, ea nu îngăduie nimic din ce ar putea s-o abată sau să o depărteze de natură”. Găsim aici o referință la mimesis-ul aristotelian mai degrabă decît la cel platonician. Arhitectura este copie (fidelă) a naturii, nu o copie imperfectă a ideii de arhitectură. De altfel, scrierile lui Aristotel și nu ale lui Platon circulau în perioada umanistă, influențînd gînditorii vremii. Palladio se slujește pentru a ilustra această afirmație de comparația cu un arbore, al cărui trunchi nu se îngroașă, ci, dimpotrivă, se subțiază spre vîrf. Tot astfel, pereții unei case se subțiază cu fiecare nivel. Este interesant de remarcat că, deși se referă la pereți construiți din cărămidă sau piatră, Palladio nu îi compară cu un munte care, și el, se îngustează spre vîrf, ci abordează regnul vegetal, organicul, inteligență naturii vii, prefigurînd avant la lettre modelele organice ale secolelor al XX-lea și al XXI-lea.

Referindu-se la originile arhitecturii încă din Cuvîntul înainte, Palladio justifică domeniul cercetat și delimitarea acestuia prin raportarea la o construcție teoretică cu privire la nașterea urbanismului, viziune fără îndoială limitată la capacitatea redusă de cunoaștere și analiză a unui fenomen imposibil de întrezărit într-o perioadă cînd arheologia însemna, de exemplu, redescoperirea forurilor romane. Pentru ordinea prezentării, „Alegerea (caselor particulare) este întărită și de presupunerea că acestea au existat înaintea edificiilor publice, fiind mai probabil ca, la început, omul să fi locuit singur și apoi, văzînd că are nevoie de ajutorul altor oameni (…), să fi dorit tovărășia altor oameni, ceea ce a făcut ca mai multe case la un loc să formeze satele, mai multe sate, orașele și abia în acestea să apară piețele și edificiile publice”. Putem observa în acest moment că perspectiva palladiană asupra evoluției urbane de la locuința individuală și pînă la nivelul de sistematizare urbană care presupune spațiu public este tributară unei viziuni care pornește de la individualitate către colectivitate-comunitate.

Din perspectiva cunoștințelor prezentului, putem afirma cu certitudine că, la început, omul a locuit în colectivitate din rațiuni evident legate de siguranță și abia ulterior, cînd siguranța nu a mai fost o problemă, a început să locuiască individual. Însă Palladio judecă locuirea prin prisma modelului omului renascentist, cu o individualitate capabilă să depășească localul și particularul și să se proiecteze în universal, gîndire umanistă centrată pe om, capabil de autodeterminare.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: Andrea Palladio, Ponte di Tiberio (wikimedia commons)