Straturi și radicalizări
În ultimul timp vin peste noi straturi de evenimente și întîmplări din altă lume decît cea cu care am fost obișnuiți timp îndelungat. Regulile lumii în care trăim se schimbă, tot mai des, din mers. Și nu avem decît să ne obișnuim cu ele, deși nu mi se pare deloc ușor. Fără să uităm, însă, ce a fost: vechile ritualuri și reguli.
Acum războiul ne-a lovit cu o nouă realitate pe care nu o prea pot descrie, pentru care nu am cuvinte la îndemînă. Încă nu am sau nu voi avea vreodată. Senzația de suprarealism persistă și existența de-abia se derulează în jurul masacrelor, al morților violente, al nedreptăților fără capăt, ca un mecanism uitat. Ca un toboșar chinezesc, din cei pe care i-am avut în copilărie, care, odată învîrtit cu cheița lui, nu se mai poate opri. Dar bătăile tobei lui sînt sacadate, neritmice, alandala și amenințătoare.
Stratul lui încă absurd și neasimilat se suprapune peste unul mai așezat, dar care rămîne tot străin: cel al pandemiei. Cel al rutinei și ritualurilor impuse de pandemie. În doi ani deja comportamentul nostru s-a schimbat. Deja ne-am schimbat regulile: în primul rînd, supraviețuirea a devenit criteriul principal al acțiunilor noastre. Un fir roșu pentru tot ce urma să facem.
Această conștientizare perpetuă, sigur, ne-a făcut mai prudenți și mai pe fază. Dar, în același timp, a mai îngropat din plutirea visătoare și plonjările în imaginație pe care ni le permiteam uneori, uitînd de realitatea din jur. Aceasta din urmă nu s-a lăsat îngropată, ne-a tras de mînecă mereu mai violent și am fost tot mai obligați și ocupați să trăim în ea. Dacă voiam să trăim.
Așa, o serie de gesturi care altădată ni s-au părut de la sine înțelese, acum au devenit, și ele, istorie. Și nu mă refer aici, ca-n alte articole, la cele din anii copilăriei mele ceaușiste. Ci pur și simplu la unele care ne erau firești înainte de pandemie. De pildă, socializarea.
Socializarea era o nevoie și un instinct. Și nu mă refer la cea obligatorie, cu oameni cu care lucrezi, colaborezi în vreun domeniu ori de care ai nevoie pentru diverse servicii. Ci la socializarea reală, cu prietenii, cu oamenii cu care ai ceva în comun, cu care ai ceva de împărtășit. Timp îndelungat, pandemia s-a luptat să ne înăbușe instinctul ăsta. Altădată extrem de sănătos, acum se transformase într-o amenințare și tindeam să-l percepem ca pe unul bolnav. Așa că ne-am izolat prin casele noastre fiecare cu cine am avut, cu cine am putut: unii, cu ditamai familia, alții, cu partenerul ori partenera; unii, cu cățeii sau mîțele lor; și, în sfîrșit, alții doar cu Dumnezeu și/sau cu ei înșiși, în funcție de posibilitățile și convingerile fiecăruia. Unii cu alții, grupuri sau persoane, ne-am mai văzut pe Zoom ori, și mai des, ne-am auzit la telefon. Iar în timpul dintre aceste contacte, vădit mai rare decît altădată, fiecare dintre noi își rumega obsesiile. Fiecare dintre noi se încrîncena și se radicaliza în propriile lui gînduri și teorii.
Practic, ce ne-a cam dispărut în perioada asta sau, oricum, s-a diminuat e exercițiul dialogului. Al cedării și al compromisului în sensul bun al cuvîntului. Arta de a nu avea întotdeauna, sau poate chiar niciodată, dreptate. De a lăsa de la noi. De a înțelege că nu pierdem nimic, că bătaia asta vehementă cu pumnul în piept e doar o chestiune de orgoliu și nu de altceva, că mai nimic nu e pe viață și pe moarte. Arta de a-i asculta în mod real pe alții, de a înțelege ce spun și de a ne însuși punctele lor de vedere, sigur, atunci cînd e cazul.
Arta asta ne făcea și ne-ar face mai blînzi și mai maleabili, iarăși, nu în sensul rău al cuvîntului. Îndelungata lipsă a interacțiunilor sociale a dus nu doar la această împăunare, ci și la încercări, care mai de care mai nefericite, de argumentare a ei. Cei mai mulți dintre noi nu au avut nevoie să aibă doar dreptate, ci și teorii care să o justifice. Atunci cînd justificările nu existau în realitate, n-aveam decît să le inventăm. Doar diverse aiureli de pe Internet, cu follower-ii lor cu tot, ne-au demonstrat că e posibil. Că aproape orice semidoct cu putere de persuasiune poate să-și impună „adevărurile” (căci, nu-i așa, în căutarea acestora sîntem cu toții) cam oricui are disponibilitatea să-l asculte. Și dorința de a fi convins, de a fi afiliat unei teorii ori chiar ideologii, doctrine, de a aparține.
Pe fondul acestei radicalizări personale, a multora dintre noi, a venit și îngrozitoarea radicalizare la nivel național, global. Radicalizarea și deraierea unora dintre cei care ar trebui să fie lideri înțelepți și pe mîna cărora ar trebui să ne lăsăm. Pe fondul ăsta a venit și războiul, cu masacrele și tragediile lui. Adăugînd un alt strat, mult mai dureros, de carne vie, peste care nu știm cînd și cum vom trece. Momentan, nu putem, și pe bună dreptate, decît să-i condamnăm pe agresori și să suferim alături de cei agresați. Dar poate va veni, cîndva, un timp (dacă va veni, căci, de fapt, habar n-avem cum se va termina) în care vom putea arunca de pe noi stratul radicalizării și ne vom putea întoarce la un înveliș mai uman.
