O libertate fără frînă
Azi (scriu pe 25 februarie 2022), cînd regimul Putin a invadat Ucraina, cînd atacă Kievul, nu mai e nevoie de argumente pentru adeziunea la democraţia liberală. Opusul ei, un regim dictatorial, cinic, paranoic, e lîngă noi, peste graniţă.
Ca cetăţean, sigur că aş vrea ca mediul politic românesc să nu fie aşa de incoerent, aşa de captivat de interese proprii, de corupţie, de plagiat, de demagogie. Sigur că aş vrea ca PSD să nu fie la guvernare după ce a pierdut alegerile. Sigur că mi-aş dori ca guvernanţii să aibă ceva mai multă atenţie eficace pentru treburile cetăţii, să nu mai uzeze de oblojeli şi promisiuni populiste neacoperite.
Cu toate nemulţumirile, nu mă îndoiesc o clipă că democraţia liberală e preferabilă oricărui alt regim. Ordinea europeană şi occidentală, la care participă cu hopuri România, sînt construite pe valori esenţiale: demnitatea individului şi libertatea lui. O simţim din plin acum cînd, la doi paşi de noi, Rusia lui Putin vrea să-şi extindă regimul despotic, în care oponenţii şi criticii interni ai Puterii sînt declaraţi terorişti, sînt arestaţi, otrăviţi, amuţiţi.
Or tocmai cu libertatea individului se joacă vicios mişcările de protest împotriva măsurilor sanitare anti-COVID. Apărute mai peste tot în Occident, ele au la noi ceva aparte. Libertatea de a respinge masca, vaccinul, limitarea adunărilor are voci ascuţite, violente în perimetru religios. De la AUR, de la ierarhi ca aceia ai Tomisului şi Giurgiului, de la doamna aceea care dă buzna contestatar în centre de vaccinare, nu poartă mască în Parlament şi se stropşeşte la forţele de ordine ca să ajungă la pelerinaje, de la ei se aude strigătul libertăţii ultragiate, ameninţate. Ei sînt gata să facă sacrificiul pe altarul libertăţii individului, deşi nu e nici un pericol de a fi sacrificaţi. Dimpotrivă, îşi pot continua scandalul în adunări, în presă, în Parlament, în spaţiul public. Îşi pot continua propaganda care contribuie la răspîndirea virusului, la îmbolnăvirea şi moartea unor semeni. Autorităţile nu prea ştiu cum să se descurce cu această variantă vicioasă de libertate. Oare legile nu sînt destule? Sau în conştiinţa comună – inclusiv în cea a guvernanţilor şi a CCR – nu e destul de bine înfipt faptul că o libertate individuală fără frînă, fără margini e pernicioasă, e dizolvantă pentru democraţia liberală pluralistă?
Nu e totuşi aşa de greu de înţeles că libertatea individului trebuie să aibă anumite limite pentru a permite convivialitatea civilizată. Că ea nu trebuie să lezeze, de pildă, dreptul la sănătate al membrilor comunităţii. Că libertatea de opinie şi de expresie nu are voie să instaleze violenţa (de limbaj şi de gesturi) în instituţiile statului, în comportamentul comun, în spaţiul public. O prietenă îmi spunea despre un incident amuţitor: fiind pe stradă cu masca anti-COVID pe faţă, un ins arborînd însemne AUR a început să latre la ea (insulta fiind că cei care ne protejăm, prin mască, semenii sîntem ca nişte cîini cu botniţă).
Cei care nu pun nici o limită propriei libertăţi se socotesc singurii îndreptăţiţi să aibă libertate. Nesocotesc cinic faptul că, într-o democraţie pluralistă, un drept fundamental e strîns legat de o datorie fundamentală. Libertatea de opinie şi de expresie nu e decît principiu vid, ferment de dizolvare, dacă nu e corelată cu responsabilitatea faţă de conţinutul şi de forma a ceea ce aduci în spaţiul public. Or, în cazurile menţionate mai sus, libertatea individului aduce în comunitate primejdia bolii, spectacolul violenţei, nesocotirea autorităţii statului, agresivitatea faţă de opinia şi de comportamentul celorlalţi. Adio pluralism, adio civilitate. Adio bun-simţ.
Cît despre cuplarea credinţei cu o astfel de libertate individuală – fără frînă –, ce se poate spune? Ce se poate spune, din punctul de vedere al credinţei, despre o libertate care agresează libertatea şi drepturile celuilalt, care nesocoteşte persoana celuilalt? Doar că insul respectiv şi „ai lui” nu au simţul comunităţii, al semenului diferit, că demnitatea pusă de divin în fiecare om le scapă din vedere. Diversitatea umană, oglindă a bogăţiei divine, nu-i interesează. Cel diferit le e indiferent sau devine pentru ei un opozant: cineva de învins ori de dat pe brazda lor. Tema alterităţii – atît de importantă în religie – e pentru ei „rezolvată”.
Lui Dumnezeu nu i-a fost atît de simplu. Cînd l-a creat pe om, acest „altul” faţă de divin, a pus în el dimensiunea definitorie a libertăţii. Ea e atît de importantă încît Dumnezeu însuşi îşi interzice să o violenteze. Îşi „pune limită” în faţa acestei libertăţi, îşi solicită interlocutorul, aşteaptă ca el să-i răspundă. „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa, 3, 20).
Potrivit pasajului, Dumnezeu e, în faţa fiecărui suflet, a fiecărei conştiinţe, insistent prezent: însă nu ca evidenţă agresivă, ci ca propunere, chemare, solicitare. Faţă de interioritatea umană Dumnezeu face, ca şi în cazul creaţiei, un act de restrîngere de sine, de kenoză. Respectă un spaţiu central al fiinţei, al libertăţii ei, unde El nu-şi permite să pătrundă fără voie. Se află la porţile oricărui suflet, cerîndu-i, parcă, să aleagă dacă îi dă sau nu îi dă intrare. Dumnezeu foloseşte nenumărate resurse de înţelepciune, de subtilitate, de expresivitate ca să intre în dialog cu libertatea omului. Silnicia, însă, e exclusă. Dacă ar recurge la ea, Dumnezeu ar desfiinţa acest „altul” pe care l-a creat, şi-ar pierde interlocutorul.
Libertatea persoanei, pe care Dumnezeu a instituit-o şi pe care o respectă fără rest: iată o temă care capătă, în modernitatea tîrzie, un relief puternic. Ea e cea care trezeşte atenţia faţă de celălalt uman, pe care nu-l poţi agresa cu libertatea ta. Ea îi face pe mulţi credincioşi să accepte pluralismul, inclusiv religios; face Bisericile creştine să pledeze pentru libertatea religioasă şi de conştiinţă. Îi face pe unul ca şi pe celelalte să respecte existenţa, legitimă din punct de vedere religios, a unui altul, în alteritatea lui.
Cînd apără sau măcar acceptă exigenţele pluralismului, creştinii pornesc aşadar de la o temă esenţială a credinţei lor. Dacă se decid să susţină libertatea individului – o libertate respectuoasă faţă de alteritate –, vocile creştine nu sînt puse în situaţia de a se învoi doar, din vîrful buzelor, cu un principiu al democraţiei pluraliste. Ele aplică, dimpotrivă, în actualitatea societăţilor noastre ceva din miezul doctrinei lor.
Dumnnezeu pune limită puterii sale în faţa libertăţii „celuilalt”. Campionii religioşi ai libertăţii fără frînă nu par să-i ia în seamă exemplul.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
