O lume mai grea
Ororile războiului din Ucraina și drama oamenilor de acolo ne-au schimbat, și pe bună dreptate. Nu putem să ne mai preocupăm nonșalanți de toate nimicurile, nici să facem paradă de micile noastre succese și nici să ne dăm mari pe rețelele de socializare și nu numai cu minusculele noastre realizări. Să ne lăfăim în bunăstare ori să cheltuim deșănțat. Pur și simplu, cînd oameni sînt omorîți în mod barbar lîngă tine, nu mai e de bun-simț să le faci pe toate cele de mai sus. E de la sine înțeles că e cazul să te porți măcar decent. Deși nu ni se întîmplă nouă, personal, nimic grav, e greu să ne ducem viețile ca și pînă acum. Simțim, oricît de ciudat ar suna, prezența unui rău prea mare și prea aproape. Și, deși nu ne atinge direct, nimic din ce facem nu ni se mai pare la fel.
Mie, uneia, cel puțin. Nu am găsit, încă, o soluție de adaptare la noua realitate, pe care nu pot s-o accept, nu pot s-o asimilez. Ideea de normalitate mi se pare că s-a pierdut pe undeva, prin negura pandemiei care a dat prima iama peste noi. Prin negura dispariției prietenilor și rudelor de atunci. Prin umbra izolării noastre și a sălbăticirii noastre în izolare.
Lumea în care trăiam pînă să dea toate cele pomenite peste noi se profila ca una mai bună. Multe din cruzimile tinereții noastre fuseseră abolite. Toleranța părea să fi devenit principala caracteristică a cel puțin unei părți a lumii. În care un număr tot mai mare de oameni trăiau în stabilitate și bunăstare. O lume în care era loc pentru diferențe și acceptări. Și chiar pentru iertare.
Brusc, ne-am trezit într-o variantă a ei în care toate cele pomenite mai sus par subtilități. În care nu doar valorile, stabilitatea și bunăstarea ne sînt afectate, ci însăși viața omenească e pusă în pericol. În care supraviețuirea în sine e pusă sub semnul întrebării. În condițiile astea, pare foarte greu să ne mai vedem de toate cele de pînă acum ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Să ne punem pozișoarele de zi cu zi pe Facebook, cele în care, orice ar fi, sîntem „drăguți” și zîmbitori, și cînd ne surprindem pisica dormind în poziții neconvenționale, cățelul dintr-un unghi șturlubatic, copilul irezistibil, apusurile emoționante ori tortul cu inimioare din farfurie. Pare greu să ieșim, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, la restaurantul nostru preferat, cu prietenii, ca să ne împărtășim micile drame existențiale (care nouă ne par mari) ori să ne serbăm aniversările. E greu chiar să ne cîștigăm pîinea cea de toate zilele, atît cît poate fiecare. Ba, și mai mult, să ne performăm micile gesturi cotidiene, de supraviețuire, de la spălatul pe dinți la gătit și la cumpărături.
Toate par grele, și chiar sînt. Și cînd le simțim așa, nu avem decît să ne gîndim la oamenii din Ucraina, pentru care totul e mult mai greu, care fac aceleași gesturi fără siguranța zilei de mîine, a lor și a copiilor lor, ascunși prin subsoluri ori luptînd pe viață și pe moarte ca să-și apere, pînă la urmă, casa. N-avem decît să ne gîndim la ei și să ne drămuim, cumva, gesturile, să ni le adaptăm unei realități mai apăsătoare. Căci, pe lîngă ce putem face pentru refugiați și atitudinea corectă pe care o putem avea față de razboiul din Ucraina, viața noastră cea de toate zilele nu mai poate fi la fel. Fericirea suficientă și excesele consumiste nu mai sînt la locul lor în contextul actual. Egoismul care ne-a caracterizat, mai mult sau mai puțin, pe fiecare, cel care includea strict grija pentru familiile noastre, fără să ne pese de ce se întîmplă peste gard, nu mai poate fi viabil.
Fiindcă, e clar, trăim într-o lume nouă, mai dură și mai fără loc de egoisme: pentru că ce i se întîmplă vecinului tău nu-ți mai poate fi străin. Nu numai pentru că oricînd ți s-ar putea întîmpla și ție, ci și pentru că depășește gradul admisibil al răului. Ceva în noi s-a schimbat și se schimbă pe zi ce trece. Devenim mai responsabili și mai conectați la ceilalți. După pandemia în care ne-am izolat, ne întoarcem dureros în lume, în comunitate. Ne dăm seama că fiecare dintre noi a devenit, brusc, responsabil pentru ceea ce ni s-ar putea întîmpla tuturor.
Lumea „ușurătății ființei” a fost înlocuită cu una a gravității, în care gesturile și opțiunile fiecăruia dintre noi par să conteze altfel. Nu sîntem chiar responsabili de existența ori dezintegrarea lumii, dar cam pe acolo ne situăm. Deodată, fiecare dintre noi are un cuvînt mai greu de spus în angrenajul general. Sigur că trebuie să ne facem aceleași treburi de supraviețuire. Dar, în același timp, nu mai putem să fim străini de soarta lumii. Deodată ne-am dat seama că ne privește prea îndeaproape. Așa că trebuie să ținem un ochi vigilent și mereu deschis și într-acolo, nu mai putem dormita pașnic ca pînă acum. Învățăm sau ne străduim să fim mai prezenți, mai vigilenți. Mai atenți unii la alții și mai empatici. Sîntem cîinii de pază ai viitoarei noastre supraviețuiri.
