Trotuare și amintiri
O plimbare prin București relevă nu doar străzi și case, pomi înfloriți, mașini și biciclete, ci și crîmpeie din viața unor oameni trecuți recent în lumea celor drepți. De multe ori, moartea bunicului mai longeviv înseamnă și vinderea, în regim de urgență, a casei sale. Cumpărătorul dorește doar casa, fără nimic altceva în ea, așa încît se procedează rapid la golirea acesteia de toate bunurile pămîntești ce nu pot fi valorificate, la rîndul lor. Adesea, aceste bunuri sînt cele care aveau cea mai mare importanță pentru defunct. De exemplu, o vază din porțelan întreagă poate fi ținută în casă și admirată pentru multiplele sale calități, asupra cărora nu insist acum. Dar o vază ciobită, care nu a fost aruncată de posesor, avea, de bună seamă, o valoare care transcendea pecuniarul.
Astfel că, în fața unei case cu intrarea străjuită de coloane cu capiteluri, pe trotuar, sub un cireș care își varsă petalele albe sub adierea brizei primăvăratice, găsești un maldăr de cărți, porțelanuri ciobite, poze de familie virate în sepia, cu geamul spart, dosare de încetare a urmăririi penale de pe vremea lui Ceaușescu, ba chiar și un testament care nici măcar nu a mai fost căutat de moștenitori. Fiecare dintre aceste obiecte poate constitui subiectul unui roman scurt sau foarte scurt, aidoma celui mai scurt roman atribuit lui Hemingway și care nu era nimic altceva decît textul lacunar al unui articol încredințat rubricii de mică publicitate a ziarului: „De vînzare: botoșei nou-născut nefolosiți”. Cum ar suna: „Găsit pe stradă testament necitit”?
Lucrurile care dau sens vieții unui om, în special în ultimii săi ani de viață, nu mai vorbesc noilor generații seduse de minimalismul ultratehnologizat și, să recunoaștem, condamnate să trăiască în spații prea mici pentru a mai putea înmagazina istoria familiei. Și apoi, la ce bun să o mai facă? Cine ar mai citi-o? Pe cine ar mai modela ea? Casa veche putea găzdui rochia bunicii Magdei Isanos, într-o ladă uitată în pod, dar apartamentele minuscule care se construiesc și se vînd în București nici măcar debarale nu mai au. Iar cumpărătorii, care au puterea financiară de a achiziționa o casă veche din urbea lui Bucur, nu doresc în nici un chip să se împovăreze cu amintirile altora.
Stive de ziare cu articole publicate de bunici, cărți scrise de ei înșiși și publicate în tiraje mici, după Revoluție, cu dedicații emoționante către copii, alături de dicționare și enciclopedii cu cotoare uzate, valize vechi și mobilier dezmembrat întregesc un tablou care ar putea fi dezolant dacă nu ar fi cireșul ce își scutură petalele albe sub lumina puternică a primăverii și mașinile care trec cu geamurile coborîte și bașii la maximum. O oglindă lipită de faianță zace lîngă poartă împreună cu o jumătate din peretele de cărămidă pe care fusese montată, iar grija muncitorilor de a o scoate fără s-o spargă impresionează, așa cum o fac și abțibildurile lipite în jurul ei și pe care bătrînii le-au păstrat acolo pentru a le aminti de copiii lor care nu îi mai sună din străinătate, nu din indolență, ci pentru că viața e grea și acolo. Uneori maldărele de lucruri nefolositoare sînt curate, semn că bătrînii au avut parte de îngrijire. Alteori ele duhnesc a boală și neputință, a deznădejde.
Vesela se scoate, și ea, tot în stradă. Farfurii înflorate, seturi descompletate vor folosi, desigur, unor oameni nevoiași, la fel ca toate celelalte pentru că, frecvent, lucrurile care dădeau sens existenței unor bătrîni dispar peste noapte pentru a ușura viața unor oameni necunoscuți, defavorizați de soartă, care le fac cadou copiilor o jucărie de plastic din 1980 ce fluieră cînd o strîngi în mînă, iar aceștia se bucură, căci acolo unde trăiesc ei – și asta este tot în România – copiii nu au jucării deloc.
Sub cerul albastru, orașul își continuă existența vesel și optimist, cu memoria din ce în ce mai scurtă, umplînd cluburile cu nume inspirate din combinații de taste, pentru că memoria a ajuns o povară pentru tinerii obligați să trăiască funny, să călătorească light, să se îmbrace cool, să lucreze fast și să locuiască smart, în apartamente cozy cu două camere și doar 25 de metri pătrați. O casă mare și veche este o povară financiară mult prea mare pentru un angajat bucureștean, prin urmare este mult mai înțelept să vinzi proprietatea unei companii care o va transforma în sediu de firmă. Cît despre amintirile bunicilor, încapsulate în cărți, depeșe, porțelanuri și fotografii înrămate, acestea sînt exact acele bunuri care nu-și mai găsesc locul în noul mod de viață, în noile locuințe care nu au spațiu pentru lucruri inutile, cum ar fi o moștenire de amintiri fără valoare de piață.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: Cristina Răduţă / adevarul.ro
