Religia instrument

Se înmulţesc astăzi scenariile în care atacatorul se drapează – spre a-şi legitima atacul – în postura atacatului, a victimei. Fantasmatice (sau cinice), ele prind totuşi, atrag destui susţinători, erup socio-politic, geo-politic, sanitar-politic. În Franţa, Éric Zemmour are în sondaje preferinţele a 16% din alegători, aproape c-o întrece pe Marine Le Pen. Ca şi ea, agită ideea unei Franţe minate de „străini” (imigranţi şi musulmani). Dar se foloseşte şi de tema creştină. Din element esenţial al culturii şi istoriei ţării, creştinismul devine flamură de cruciadă politică internă. În virtutea ei, Franţa lui Zemmour trebuie să-şi renege adeziunea faţă de universal, pluralism, democraţie. O parte dintre cetăţenii ei trebuie declasaţi, îndepărtaţi, excluşi. Doar aşa Franţa va fi din nou mare. Există desigur, în spaţiul public, respingeri energice ale acestui discurs de extremă dreapta fără frîu. „Rezumînd omul la religia lui, se şterge ceea ce umanitatea are comun. Pornind de aici, oroarea devine posibilă. Zemmour nu ripostează faţă de un război civil: îl creează”, scrie  Frédéric Salat-Baroux, fost secretar general al Preşedinţiei Republicii Franceze (Le Monde, 15 octombrie 2021).

De partea lor, extremiştii musulmani de pretutindeni trîmbiţează „excelenţa” variantei lor de islam. Pe baza ei, instaurează regimuri opresive, comit barbarii şi crime, visează să distrugă Occidentul „degradat”, „satanic”, care ar fi pervertit lumea musulmană.

Regimul Putin – admirat de Zemmour – e alt „agresat” închipuit. Faţă de cei peste o sută de mii de combatanţi pe care Putin i-a masat la graniţele Ucrainei, NATO şi Occidentul răspund prin „măsuri de descurajare”, de „dezescaladare” a conflictului (scriu pe 11 februarie 2022). Ce e drept, prin simpla lui prezenţă, Occidentul democratic liberal face contrast cu regimul autoritar din Rusia, căruia nu-i aprobă pretenţiile de stăpîn peste alte popoare (susţinute, în schimb, de o mare parte dintre ruşi şi de Biserica Ortodoxă Rusă).

La scară mai redusă, avem şi noi victimele noastre inventate. AUR vrea să ne înveţe ce înseamnă creştinismul fără mască şi fără vaccin anti-COVID. La fel conspiraţioniştii, care se tem de vaccinul-cip, modificator de ADN, creator de solzi de peşte. Şi unul, şi ceilalţi se declară asupriţi de sistem, primejduiţi de un plan ocult pentru stăpînirea umanităţii, în vreme ce propaganda lor contribuie la difuzarea virusului, la îmbolnăvirea şi moartea unor oameni.

Ce rol capătă credinţa în asemenea fenomene, în care ameninţătorul îşi construieşte postura de ameninţat? E limpede: un rol subaltern. E vorba despre o variantă de credinţă (posibilă în orice religie) subordonată brutal unei ideologii, o ideologie de opoziţie, de luptă împotriva pluralismului şi a democraţiei liberale. Şi cum credinţa are potenţial înalt de înflăcărare şi de adeziune, ideologia respectivă îşi sporeşte, cu acest combustibil, puterea de atracţie, de manipulare mentală. Cu ardoarea lui, ingredientul religios poate fi folosit la inventarea unui conflict, chiar la punerea lui în operă. Poate sluji la a înfăţişa o tensiune socială – inerentă şi tratabilă pacific în societăţile liberale, pluraliste – drept ciocnire de neevitat. Ataşamentul faţă de religia proprie ajunge să fie deviat în indiferenţă, dispreţ, ură, excluziune faţă de „celălalt”, fie el religios, etnic, de altă convingere sau pur şi simplu realist şi raţional. Or, cînd e exploatată astfel, o credinţă decade masiv în credulitate. Discernămîntul – cerut în orice religie – e lăsat de izbelişte. Peste policromia complicată a lumii se aşterne un linţoliu de alb în opoziţie cu negrul. Mintea, conştiinţa se odihnesc uşurate. Nu mai e nevoie de ele decît pentru a ilustra antagonismul. Reflexivitatea nu-şi mai află rostul, nici efortul de a cunoaşte în celălalt reflexul diferit al aceleiaşi lumini care te luminează pe tine. Judecata de pe urmă e deja rezolvată. Se poate profita deja de ea.

Subordonată unei asemenea ideologii de opoziţie, religia e grav avariată în detenta ei spre universal. E prea puţin percepută în raportul ei – definitoriu – cu divinul atotţiitor, care dă rost realului, care îl interpelează în întregul său. Viaţa credinţei, cultura pe care acea religie le-a creat nu mai contează pentru încărcătura lor propriu-zis spirituală. Contează ca armă în conflict. Dominicanul Adrien Candiard, cu înalte studii de istorie şi ştiinţe politice, spunea pe drept cuvînt: mulţi creştini sînt stînjeniţi văzînd că interesul pentru identitatea creştină a Franţei e redobîndit doar ca o reacţie la islam (Cît a mai rămas din noapte?, Editura Spandugino, 2020). Remarca indică bine ce se întîmplă cînd o religie, aici cea creştină, ajunge să fie subordonată – în ochii unei mari părţi din societate – ideologiei de opoziţie. Istoria şi cultura acelei societăţi în adîncimea lor, modelată în mare parte de creştinism, sînt percepute pieziş, reductiv. Moştenirea creştină nu mai e cunoscută şi recunoscută în mod consistent, drept element formativ, interior, în destinul acelei societăţi. E luată în seamă prin ocol exterior, ca instrument îndreptat spre exterior, pentru a-l ţine la distanţă pe „străin”.

Cît despre creştinism în sine, interesul faţă de el păleşte. Capacitatea lui de a tematiza sensuri care deschid către transcendent – şi de aici spre universalul uman – nu prea contează pentru discursul ideologic. Stînjeneala catolicilor francezi vine şi de aici: din faptul că credinţa e redusă la ideologie, oricare ar fi ea.

Or, o gîndire religioasă vie refuză o asemenea reducţie. Logica internă a credinţei ţine de întîlnirea între incomensurabile, de îmbinarea lor paradoxală. Nu se potriveşte cu produsele propagandei, cu scenarii placate silnic pe realitate, cu platitudinea mentală. Dimpotrivă. O întreagă secţiune a cărţii lui Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, analizează modul în care mesajul christic include, la tot pasul, „subminarea ideologicului”. Christos nu lasă gîndirea să moţăie, să devină credulă, instalată în certitudini de joasă speţă. O mobilizează, îi cere să ia seama la lumina Lui care se pune pe diversitatea, tensiunile, nuanţele, bogăţia realului. Îi cere să le judece şi să le asume în această lumină. Îndeamnă gîndirea să rămînă în mers, să rămînă pe cale. El se adresează fiecărei persoane umane, dar aşteaptă ca ea să fie atentă, cercetătoare, responsabilă faţă de adevărul Lui, care dă sens universalului.

Tocmai în virtutea acestei responsabilităţi se poate concepe deschiderea spre diversitatea manifestărilor divinului, prezente în fiecare om, în comunităţi, în culturi. Pentru mulţi credincioşi, deschiderea în cauză e o datorie spirituală, din care decurge şi adeziunea la pluralism, la democraţia liberală.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons