Lucruri bune și de neuitat

Războiul ăsta m-a făcut să mă gîndesc la multele lucruri și gesturi care mi-au luminat viața, care ne-au luminat viețile noastre, ale tuturor, într-un moment sau altul. La lucrurile bune care ne-au făcut să ne păstrăm firescul umanității, să ne bucurăm și să empatizăm. La lucrurile și gesturile pe care n-aș vrea să le pierd, în caz de cine știe ce...

Voi încerca să fac o listă aleatorie și nicidecum terminată a lor. În nici o altă ordine decît una strict afectivă: așa cum mi-au venit în minte, pur și simplu. Din domenii și povești cît se poate de diferite. Fără a încerca să stabilesc vreo ierarhie între ele.

Lumina de dimineață, albă spre galbenă, care se strecoară cît e încă devreme, fără să dea buzna. Dîndu-ți de știre că da, lucrurile mai sînt la locurile lor, că ai deschis ochii și miști încă o dată, că poți, iar, s-o iei de la capăt cu aventura ta, insignifiantă, dar formidabilă. Pomii din fața geamului, care acum înfloresc și se-mpăunează cu ținuta lor de bal, dar care mai deunăzi fuseseră doar timid înfurnziți, ba chiar uscați și-mpovărați de zăpadă. Ciorile pe care, poate, n-ai da multe parale, dar care, plasate în pomii tăi, ținîndu-și speech-urile și dereticîndu-și locurile, par de neînlocuit. Aburii cafelei de dimineață, chiar dacă acum e la filtru și nu la ibric, care te pune-n ordine și-ți oferă răgazul spațiului dintre: al momentului în care poți, pentru cîteva minute, să oprești timpul în varianta lui de tăvălug și să visezi sau, pur și simplu, să adaști. Oul, nici prea tare, nici prea moale și, dacă se poate, portocaliu, care-ți amintește de cel care sfîrîia în tigaia bunicii tale la primele ore ale dimineții, pe fondul sonor al Europei Libere.

Biroul, adus de mama ta dintr-una din călătoriile ei de Phileas Fogg, și anume din China, un pic stil, aducînd de departe cu cel clasic din camera copilăriei. La care s-au pus la cale toate cele. Unde, pe scaunul ușor șubred cu perna roșie-n carouri făcută de bunicul tău, ai descifrat mai tot ce s-a putut din cărțile care ți-au picat în mînă, nu doar ca să iei examenele, ci și ca să intuiești măcar cine ești și-ncotro vrei s-o apuci. Unde ai scris, cu pixul între degete și nu apăsînd pe tastatură, în caiete chinezești legate în mătase roz și protocalie, pe cine ai iubit și la ce mai visai. Unde ai scrijelit, ordonat și numerotat, tot cu pixul, pe coperțile casetelor audio pentru casetofonul tău mono, numele cîntecelor și ale formațiilor pe care urma să le asculți.

Muzica, cea care nu-și pierde sensul indiferent de vîrstă, loc și soartă a lumii. Beatles-ii. Oricînd aș pune iar și iar Norwegian Wood, Honey Pie și Eleanor Rigby. Oricînd le-aș reciti textele pe care atunci, în adolescență, le scoteam, agresînd butonul de rewind. Chiar și ABBA, iubirea dintîi. N-aș vrea să nu mai am ocazia să-i ascult. Măcar I Have a Dream, cîntecul care răsuna, iar și iar, sper doar între pereții băii mele din Lahovari, în timp ce băieții în costume cenușii se perindau prin fața geamlîcului, asigurîndu-se de desfășurarea în condiții optime a traseului celui mai iubit conducător prin zona Romană. Ori The Winner Takes It All, care era, pentru mine cea de pe la 13 ani, chintesența relațiilor dintre sexe.

Cărțile, deschise chiar dinainte de deja menționatul birou. Pe recamierul roșu care plutea, ca un vapor (ceea ce și devenea în jocurile cu prietenul meu din copilărie), pe marea camerei mele, cel mai des trona Mary Poppins. Cartea copilăriei mele, care-ți dădea senzația că totul e posibil. Dar nu oricum, ci într-un mod care reușea să îmbine, neobișnuit, magia cu rezonabilul. Căci tocmai ăsta era hazul lui Mary Poppins: era o zînă cu spirit practic și limite autoimpuse. Făcea lucruri nemaipomenite, dar nu pierdea niciodată din vedere îndatoririle ei de guvernantă, siguranța copiilor și a tuturor, și bunul-simț în general. Devenise modelul meu în viață, în copilărie. Probabil că, dacă m-ar fi întrebat cineva ce aș fi vrut să fiu, aș fi spus „Mary Poppins”.

Pentru adolescența în perioada ei timpurie, Pe aripile vîntului. Văzusem filmul la Sala Palatului, într-un fel de proiecție-eveniment, și citisem cartea cu înfrigurare pe plaja din Mangalia, în prima vacanță în care mă simțeam pe cont propriu. Scarlett O’Hara devenise un model. Erau mugurii timizi ai unui soi de feminism înflorit într-o societate în care femeia era, la propriu din păcate, la cratiță. Dacă nu ne jucam de-a Agnetha și Anni-Frid, visam la Scarlett. Cam astea ne erau modelele epocii (mai tîrziu li s-au adăugat Sue Ellen și Pamela).

Mersul pe jos cu vîntul zburlindu-te. Bucurîndu-te că-n jurul tău sînt oameni, vii, care gesticulează, vorbesc, se ciondănesc. Înregistrînd lumea din jur ca pe un tapet, în timp ce propria-ți lume îți zbîrnîie prin cap...

Lista va continua. Sînt lucruri și gesturi care ne fac, pe fiecare dintre noi, să ne simțim acasă. De care avem nevoie ca să simțim că avem rost. Sper că le vom tot avea.