Apetit pentru distrugere

Zilele trecute, în noianul de știri despre războiul din Ucraina, despre distrugeri, morți și destine sfărîmate, am prins cu colțul ochiului și o știre frivolă – „Uluitorul succes al restaurantelor din Australia în care chelnerii sînt nepoliticoși” (după cum titra Le Point la rubrica „Insolites“).

Era vorba, în articol, despre un lanț de restaurante din Australia, Karen’s Diner, în care mitocănia personalului este ridicată la nivel de brand – „Din clipa cînd intră în restaurant, clienții sînt atenționați printr-un panou destul de explicit: «Stai jos și tacă-ți gura». După ce țipă la ei, chelnerii le aruncă mîncarea pe masa și le răspund cu gesturi obscene dacă îndrăznesc să mai aibă și alte doleanțe”. Bineînțeles, este vorba despre o „glumă”, chelnerii și personalul fiind anume instruiți în a se purta într-un mod ireverențios, acest comportament făcînd deliciul clienților.

Ideea nu este nouă – se pare că primul restaurant care a lansat această modă, a chelnerului mitocan, este Dick’s Last Resort, un lanț de restaurante din Statele Unite. Primul restaurant a fost deschis în 1985, în Dallas, de către Dick Chase, și s-a dorit a fi un local de lux. Totuși, lucrurile n-au mers deloc cum așa cum și-ar fi dorit patronul, în ciuda meniului select și a personalului calificat. Afacerea se îndrepta cu pași rapizi spre faliment, cînd patronului i-a venit o idee năstrușnică: cum ar fi dacă, în loc de rafinament și purtări alese, ar schimba registrul și ar aborda o altă atitudine – ar  avea chelneri nepoliticoși, care să-și repeadă clienții cu cuvinte grele?

Găselnița a avut un succes imediat, de vreme ce clienții au găsit ideea de a fi insultați de-a dreptul fermecătoare, îmbulzindu-se care mai de care să plătească pentru jigniri. În scurt timp afacerea nu doar că a înflorit, devenind un lanț de restaurante, dar a și propagat această modă, considerată a fi de-a dreptul șic, în întreaga lume (dacă inițiați o căutare pe Internet, veți găsi multe indicații către asemenea restaurante „mitocănești”, deschise în marile metropole).

Articolașul din Le Point m-a făcut să mă gîndesc, pe de o parte, la filmul din 1973, regizat de Marco Ferreri, La grande bouffe (Marea crăpelniță) – în care patru oameni, aflați într-o criză existențială, decid să se sinucidă mîncînd, literalmente, pînă plesnesc –, și, pe de alta, la acest exces de violență din societate, pentru care se pare că avem un apetit grozav și pe care îl consumăm cu voluptate, fie că e vorba despre filme, emisiuni TV, jocuri video sau chiar interacțiuni virtuale din sfera rețelelor de socializare.

De ce avem acest apetit pentru distrugere? De ce violența ne atrage? Pentru că, lăsînd la o parte moda acelor restaurante în care plătești ca să fii insultat, vorbim despre o întreagă industrie de media și divertisment în care agresivitatea este prima pe meniu, fiind mereu comandată și devorată cu poftă. Chiar dacă lumea în care trăim ne hrănește din plin cu violență reală, dimineața, la prînz și seara, ceva ne face să mai cerem și un supliment.

Experimentul păpușii Bobo

În primul rînd, cum se naște apetența pentru violență? În 1961, psihologul Albert Bandura, profesor emerit al Universității Stanford, dădea un răspuns empiric, prin organizarea unei serii de experimente, cunoscute drept „Experimentele păpușii Bobo”. Experimentele aveau la bază „Teoria învățării sociale”, potrivit căreia toate abilitățile sociale ale adulților se învață prin imitarea unor modele din copilărie.

Potrivit lui Bandura, comportamentele sociale sînt deprinse din primii ani de copilărie, fiind rezultatul a trei factori majori de influență. Primul factor este observarea comportamentelor celor din jur – un prim stimul la care e supus copilul. Al doilea factor este reacția-răspuns pe care acesta o primește din partea adulților, cînd începe să le imite comportamentul observat – acel răspuns va avea un impact semnificativ în dezvoltarea viitorului comportament al copilului. Al treilea factor, remarca Bandura, ține de o expunere repetată la aceiași stimuli și la aceleași răspunsuri. Cu alte cuvinte, cineva care a trăit într-un mediu violent își va crea în mod automat reacții violente față de toată lumea, fie că se va afla ulterior într-un mediu agresiv sau non-agresiv.

Experimentul păpușii Bobo (o păpușă gonflabilă, construită pe modelul Hopa-Mitică) a vizat inițial un grup de 72 de copii, împărțiți în trei grupe. Prima grupă a fost expusă la un model agresiv – un adult care, după ce se joacă, începe să lovească păpușa Bobo și să instige și verbal la violență. A doua grupă de copii a asistat la un comportament non-agresiv al adultului față de păpușă, iar a treia a fost un grup de control, în care copiii au fost lăsați să se joace într-o încăpere, fără nici un adult.

Rezultatele i-au confirmat teoria: copiii expuși la modelul agresiv erau mai predispuși să lovească păpușa decît ceilalți și, în plus, agresivitatea lor se extindea și la alte tipuri de jucării. Interesantă a fost însă reacția copiilor din grupul de control – cei care n-au fost supuși nici unui stimul suplimentar. Chiar dacă nu s-au manifestat la fel de agresiv precum cei din prima grupă, totuși au avut un nivel mai crescut de violență decît copiii care fuseseră expuși, în timpul experimentului, unui model de comportament non-agresiv. Cu alte cuvinte, puterea exemplului non-agresiv a reușit să contracareze, chiar dacă doar pe durata acestui experiment, posibilele tendințe agresive instaurate anterior, din mediul de proveniență al copiilor.

                                                                    © YouTube.com

Îmbuibarea cu violență

Bineînțeles, există nenumărate studii despre impactul produselor culturale sau de divertisment, cele care conțin violență, asupra societății. Sînt copiii influențați de desenele animate violente, de filme, de jocuri video? Au acestea efect asupra adulților? Pe de o parte, specialiștii în domeniu, fie că e vorba despre psihologi, antropologi sau sociologi, susțin că aceste produse pot induce un grad sporit de violență în comportament.

Acum cîțiva ani, potrivit raportului emis de Comisia pentru Violență în Mass-media a Societății Internaționale pentru Cercetarea Agresiunii (ISRA), studiile efectuate în întreaga lume au confirmat faptul că emisiunile TV care conțin violență, vizionarea de filme violente sau jocurile video „cresc probabilitatea dezvoltării unui comportament agresiv”, constituind „un factor de risc cauzal pentru creșterea unui afect agresiv prin scăderea empatiei, dezvoltînd un comportament antisocial”.

Însă, pe de altă parte, toate aceste studii, care nici nu sînt extrem de concludente, nici n-ar avea prea mult impact cînd vine vorba despre negoțul violenței. Avertismentele puse la începutul unui film sau cele care sînt rostite, cu jumătate de gură, în timpul știrilor, înaintea unui reportaj – „Unele scene vă pot afecta emoțional” – sună mai degrabă a reclamă și sînt consumate ca atare.

Explicațiile pentru acest apetit sînt multiple, după cum susține Gilles Vervisch, profesor de filosofie, într-un interviu pentru L’Ėclaireur: „Prima explicație ar fi faptul că sîntem fascinați de universuri sau comportamente care ne sînt străine. De exemplu, serialul meu preferat, din toate timpurile, este The Sopranos. Mafia nu este în viața mea de zi cu zi și nici nu mă regăsesc în nici un fel în acel mediu. Și tocmai aici intervine latura exotică în viața mea personală. Apoi, există și o relație de atracție, fascinație și repulsie. Pînă la urmă, nu sîntem înconjurați de violență? Nu ne oprim să ne uităm, din curiozitate, de fiecare dată cînd vedem un accident? (...) Freud a numit asta instinctul morții: există în noi acea atracție cînd vine vorba despre distrugere și despre spectacolul distrugerii. Această nebunie dezvăluie, fără îndoială, impulsurile de moarte în fiecare dintre noi”.

În eseul său, din 1920, „Jenseits des Lustprinzips” („Dincolo de principiul plăcerii“), Freud ia toate instinctele care ne animă și le împarte în două categorii majore: Eros (instinctele de viață) și Thanatos (instinctele morții). Pe cînd Eros ne îndeamnă către partea luminoasă, spre creație, speranțe și pace, Thanatos ne instigă la pesimism, la comportamente antisociale și agresivitate. Bineînțeles, dacă ar fi să analizăm înclinațiile societății în care trăim după cele două mari categorii în care Freud a împărțit instinctele, concluzia acestui articol n-ar fi una deloc una pozitivă, iar Leibniz, cu al său „trăim în cea mai bună lume pe care Dumnezeu ar fi putut s-o creeze”, ar rămîne doar un optimist desuet.

Foto: The Sopranos, wikimedia commons (sus)