Delir cu complicaţii intelectuale

O glumă circula prin Moscova după ce, pe 4 martie, Duma a interzis „difuzarea de informaţii false privind armata rusă”. Toate exemplarele din Război şi pace vor fi retrase din librării şi vor reapărea cu titlul Operaţiune specială şi pace. Pe lîngă denunţarea subînţeleasă a agresiunii, bancul trimitea implicit la confiscarea propagandistică a unor mari autori ruşi. Delirul imperial al lui Putin se vrea legitimat şi „intelectual” de vreme ce, se ştie, ruşii sînt sensibili în privinţa asta: au veneraţie pentru clasicii lor, iar dezbaterea problemelor ultime ale umanităţii îi captivează. Ceea ce îi face pe mulţi dintre ei să nu prea dea atenţie situaţiei din teren, nici sensului cuvintelor, unde a apărut sinonimia „invadare” – „eliberare” a Ucrainei. Putin serveşte aşadar auditorilor săi o hrişcă megalomană, presărată cu condimente din cultura Rusiei. În fond, dacă se visează marele restaurator al unei puteri care se vrea atotstăpînitoare, el se aşteaptă să aibă alături gînditori vaşti ai naţiei, să fie sprijinit de ideile lor, să le injecteze prestigiul în fabula proprie.

„Vladimir Putin, care nu are nimic dintr-un intelectual, citează adesea filozofi în discursul lui. Şi nu întimplător. A-l evoca pe conservatorul Konstantin Leontiev, pe spiritualistul Nikolai Berdiaev sau pe eurasianistul Lev Gumiliov măguleşte pe cel care vorbeşte şi pe cei care îl ascultă”, spune Michel Eltchaninoff în articolul „Ivan Ilyne, l’inspirateur secret du poutinisme”, (Revue des deux mondes, 11 martie 2022).

Dacă ultrareacţionarul Ivan Ilin e socotit de specialişti un gînditor care nu stă chiar în rîndul întîi al culturii ruse, a-l invoca în schimb pe Nikolai Berdiaev, filozoful religios al libertăţii metafizice, nu e oare prea-prea? Nu e un jaf care se întoarce împotriva hoţului? Poate fi pus Nikolai Berdiaev alături de Patriarhul Kiril care sfinţeşte ideile de invazie, de subjugare, de distrugere a unui popor? Fără îndoială că Berdiaev ar fulmina împotriva alăturării. Regimul lui Putin şi al lui Kiril – barbar în privinţa propriului popor şi a altora – e tot ce poate fi mai opus nervului gîndirii lui Nikolai Berdiaev, care exaltă libertatea verticală a persoanei.

Nikolai Berdiaev este, o spune el însuşi, un „răzvrătit paşnic”, dar vehement, care respinge adaptarea la „această lume”. Îi repugnă ordinea ei „grea”, care include „sacralizarea trupurilor istorice”: statul, naţiunea, Biserica în variantele lor de colectiv uniformizant, impus omului din afară, prin conformism, ideologie, propagandă. În toate acestea, el vede opresiune, obstacol pentru ieşirea omului către sfera libertăţii. Pentru el, libertatea precedă Fiinţa, care e deja o primă determinare a divinului; libertatea e dincolo de Fiinţă, e atmosfera reală a întîlnirii între divin şi uman, cea în care persoana se poate realiza cu adevărat. „Sînt un reprezentant al persoanei, care s-a răsculat împotriva puterii «generalului» obiectivat”, spune el (Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filozofică).

Printre cele mai brutale obiectivări ale spiritului se află, pentru Berdiaev, tendinţa de a concepe divinul după categoriile sociologice de forţă, putere (atotputernicia lui Dumnezeu), stăpînire. „Asupra lui Dumnezeu”, spune el, „nu se poate transfera un principiu atît de josnic ca puterea. Lui nu i se poate aplica nici un concept de sorginte socială.” Concepînd sociomorfic divinul, gîndirea creştină curentă a generat un creştinism ce se reduce în mare măsură la un fenomen social, la supunerea faţă de instituţiile sacralizate ale religiei. Mai mult, creştinismul devine secreţia acestor instituţii, e creaţia Bisericii înţeleasă drept colectivitate religioasă restrînsă la dimensiunea ei istorică. „Nimic nu a deformat şi n-a umbrit mai mult puritatea revelaţiei creştine ca transpunerea categoriilor sociale de stăpînire şi robie asupra vieţii religioase şi chiar asupra dogmelor... Marele Inchizitor (al lui Dostoievski) este un principiu universal care îmbracă cele mai diverse forme, aparent total opuse – catolicismul şi religia autoritară în genere, comunismul şi statul totalitar”, declară Berdiaev.

E drept că, asemenea lui Dostoievski, asemenea multor gînditori ruşi de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Berdiaev vede Occidentul drept criticabil în ceea ce priveşte stilul şi valorile lui: raţionalist, instalat într-o cultură fără creativitate în faţa întrebărilor ultime, marcat religios de un catolicism autoritar (o trăsătură pe care, în secolul XX, catolicismul fost în stare să o depăşească în mod strălucit, susţinînd din plin astăzi libertatea de conştiinţă şi de credinţă a persoanei).

Totuşi, poate fi Berdiaev utilizat în scenariul megaloman al lui Putin? Nu prea. Pentru Berdiaev, naţionalismul cu pretenţii imperiale stă la polul opus faţă de patriotism. „Îmi repugnă îngîmfarea naţională şi excepţionalitatea naţională, şi cel mai mult îmi repugnă la ruşi” (Cunoaşterea de sine...). Cu privire la naţionalism („o minciună a cărei vanitate e ridicolă şi stupidă”) există numeroase menţiuni calcinante în Despre sclavia şi libertatea omului, în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului, în Autobiografia filozofică. În opoziţie cu respingătorul naţionalism rusesc stă, la Berdiaev, convingerea că spiritul rus, poporul rus au virtualităţile unui „creştinism eschatologic”, care poate pregăti condiţia transfigurată a umanităţii. Idealism? Gîndire metafizic deziderativă? Oricum, e sigur că nu creştinismul lui Kiril i s-ar fi părut potrivit pentru sperata transfigurare. Oricum, dincolo de patriotismul lui spiritual, Berdiaev rămîne centrat pe tema „persoanei care s-a răsculat împotriva puterii «generalului» obiectivat”. Iar „«generalul»  obiectivat” are astăzi, în Rusia, o faţă hidoasă, paranoică.

Prin gîndirea lui, Berdiaev le-ar da mai degrabă imbold rezistenţilor ruşi, ar fi de partea lor, de partea unei libertăţi fără sprijin în „această lume”. De un curaj sacrificial, ameninţaţi cu aspre persecuţii, ei sînt singuri în curajul lor. Ucrainenii se află, în eroismul luptei lor, împreună, un întreg popor. Rezistenţii ruşi sînt izolaţi, respinşi adesea chiar de familiile lor, înconjuraţi de un mediu ostil, la discreţia Puterii. Tinerii care, cîteva zile la rînd, au ieşit în stradă împotriva războiului, îndurînd brutalizare şi arestări, Marina Ovsiannikova, Dmitri Muratov şi echipa de la Novaia Gazeta, Alexei Navalnîi, jurnaliştii şi figurile din societatea civilă care protestează pe ce a mai rămas din canalele de comunicare, toţi aceştia sînt insule într-o mare de frică, de adaptare ori chiar de adeziune la visul dictaturii imperiale.

Curajul rezistenţilor nu are pe ce să se sprijine decît pe conştiinţa lor, care se revoltă împotriva minciunii, a forţei brute, a crimei. Ei nu au vreo speranţă de reuşită în imediat. În faptul de a fi persoane îşi iau riscul maxim.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.