Melancolii și sărbători

Publicat în Dilema Veche nr. 927 din 13 – 19 ianuarie 2022
Zizi și neantul jpeg

Există și o tristețe a sărbătorilor, o melancolie a lor, de care ne dăm seama, mereu, mai curînd după ce le trece efervescența. Și-n anumite momente, chiar în timpul sărbătorii. Sau, mai des, înainte ca aceasta să-și intre complet în drepturi. Se profilează, atunci, niște clipe de luciditate și aduceri-aminte.

De obicei, un asemenea moment trăiam în seara de Ajun, ceva mai devreme. Pe vremuri, atunci cumpăram cadourile. Era ca un fel de tradiție să le luăm în ultimul moment, ca să fie totul mai intens, mai palpitant. Sigur, nu-mi formulam explicit dorința asta, era ceva instinctiv. Probabil o prelungire a găsirii bradului din copilărie pe ultima sută de metri. Mereu cu un grad de risc, cu un semn de întrebare planînd prin preajmă. La fel se întîmpla și cu cadourile. Pe atunci, oricum, oamenii își doreau cadouri mai normale și nu atît de precise: o carte, un tricou, un animal de pluș. Cerințele erau mai vagi, se învîrteau în jurul unui domeniu, al unei culori, al unui tip de jucărie. Oamenii nu se arătau nemulțumiți dacă nu le nimereai exact autorul și titlul cărții, măsura, culoarea și designul tricoului ori personajul pe care-l întrupa respectivul animal de pluș.

Această aproximare a dorințelor îți permitea o plăcută libertate a căutării. A vînătorii de cadouri. Care se asocia, de altfel, și cu ultimul moment de libertate și luciditate înainte de a plonja, oficial, în febra sărbătorilor. Asta se întîmpla mai ales pe drumul pe care-l făceam, de una singură, cel mai des pe bulevardul Magheru, pe la 6-7 seara, în ziua de Ajun. Devenise chiar o tradiție. Îmi plăcea să trăiesc, atunci, un fel de sindrom al Fetiței cu chibrituri, dar în joacă: să mă uit la lumea din jur și la vitrinele magazinelor ca și cum aș fi invizibilă. Deși nu eram cu adevărat invizibilă, mă simțeam pentru un timp așa. Era un moment în care-i puteam observa pe ceilalți oameni din jur, pe trecători, ca și cum aș fi fost un spirit și nu un om.

Nici vreun înger, cum mi-ar fi plăcut, precum cel interpretat de Cary Grant în The Bishop’s Wife, dar nici vreun spirit malefic. Mă uitam cu duioșie la semenii mei care se fîțîiau pe corso cu pachete, cu parteneri ori ciocolate calde, într-o frenezie a așteptării. Îmi plăcea să le observ nu atît detaliile exterioare, ale pachetelor și vestimentației, nici măcar pe cele ale chipurilor. Ci, mai curînd, cum se manifestă în cazul fiecăruia trăirea aia formidabilă, a așteptării momentului de fericire din noaptea de Ajun și din ziua de Crăciun. Momentul cel mai fericit al sărbătorii fiind acesta, după mine, în care încă urmează totul, în care trăirea încă se configurează, crește. Și cred că e o bucurie la fel de mare, dacă nu și mai mare, să vezi asta pe chipurile altora, chiar decît s-o trăiești tu însuți.

Desigur, asta mai ales în condițiile în care știi că urmează s-o trăiești și tu însuți. Că ai privilegiul să ai oameni apropiați pe lîngă tine, pe care îi poți numi, generic, „ai tăi”, cu care te simți acasă. Că urmează să împărtășești cu ei fericirea aia pașnică, molcomă a sărbătorii propriu-zise, cînd pur și simplu te bucuri și nu mai aștepți. O fericire mai ușor de dus, mai firească, dar și mai mică, mai omenească în determinarea și delimitarea ei. Una în care, cel puțin pentru moment, nu mai încap trăirile extreme. Nici exuberanța, nici amenințarea tristeții și nici ispitele nostalgiilor.

Dar partea asta de sărbătoare propriu-zisă trece și ea, cu strălucirile și ghiftuielile ei, și urmează iar una în care sentimentele își fac loc mai apăsat. De data asta, odată cu uscarea bradului și stingerea luminilor de pe străzi, la propriu, o cantitate de tristețe se înstăpînește „oficial”. Sentimentul sfîrșitului nu are cum să nu te cuprindă, în zilele cețoase de început de ianuarie, în care orașul tău aduce cu Londra dickensiană și pare chiar făr’ de speranță. Trăiești un moment de cădere și de rătăcire în cenușiul revenit, un moment în care te întrebi, iar, despre rosturile unui nou început.

Dar zgura adunată odată deversată, poți trece, de cele mai multe ori, încă o dată și hopul ăsta. Pomul uscat sfîrșește în gunoi, iar lucrurile din jur se întorc la forma lor obișnuită. Lipsită de strălucire, dar clară, uneori chiar tăioasă. Așa, fără conotații, doar utile, parcă începi să le poți duce. Cenușiul lăptos se transformă într-unul sticlos, pe fondul căruia poți merge mai departe. Pare să fi venit, iar, vremea lucrurilor mici și certe, care cer atenție imediată, chiar dacă nu neapărat concentrări profunde. Te lași în voia lor, alungînd alte tînjiri, spre absoluturi care acum sună deja comic. Undeva, însă, într-un străfund de minte și suflet, persistă și se coace pentru anul următor gîndul la momentul așteptării singuratice. De dinaintea Crăciunului următor. Deja un deziderat, deja o aspirație.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Iarna se dezlănțuie. Viscol puternic în România: harta celor mai afectate zone. Anunțurile meteorologilor
Iara se dezlănțuie în următoarele ore. Meteorologii au emis sâmbătă mai multe avertizări cod galben şi portocaliu de ninsori şi de vânt puternic pentru cea mai mare parte a ţării. Vremea rea pune stăpânire pe România.
image
Cât pot să ceară meseriașii pentru o casă simplă, la roșu. „Nu te mai droga, frățică!”
Un român a postat un anunț în care s-a interesat cât ar putea să-l coste o casă de 80 de metri pătrați, pe un singur nivel. Printre răspunsuri, au fost și unele cu totul surprinzătoare.
image
Prima autostradă din România, construită la dorința lui Ceaușescu. În cât timp a fost gata și care era viteza maximă de deplasare
Autostrada Bucureşti-Piteşti, cea mai veche din România, a fost finalizată în doar cinci ani, între 1967 şi 1972, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Astăzi se împlinesc 56 de ani de la începerea lucrărilor de construire.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.