Speranţa Rădulescu

Pe 21 ianuarie s-a dus din această viaţă Speranţa Rădulescu, etnomuzicolog cu sufletul, spiritul şi trupul. Cu toate trei căci – absorbită de studiul muzicii ţărăneşti – nici fizic nu se cruţa, nu şedea locului. Era mereu pe drumuri, în căutare, în ofensivă ca să culeagă ceea ce era muzică tradiţională încă vie, „în situaţie” autentică de performare prin satele şi urbele din ţară. Pe teren, la Muzeul Ţăranului, în mediile cele mai distinse din străinătate ale disciplinei, Speranţa era la fel de sagace: în aceeaşi măsură contaminant entuziastă şi ascuţit riguroasă în faţa obiectului ei de studiu. Îl cerceta, îl degusta, îi conserva cele din urmă manifestări, îl situa în durata şi pe harta muzicii balcanice. Îl oferea colegilor de profesiune şi publicului cu o bucurie savantă, cu un verb fin analitic, lămuritor, savuros. Nu m-aş mira dacă şi acum şi-ar continua cercetarea, înregistrînd vocile şi cîntările de dincolo.     

La fel ca moartea lui Horia Bernea, a Irinei Nicolau, moartea Speranţei Rădulescu m-a stupefiat, m-a „contrariat”. Cum se poate ca oameni aşa de proaspeţi şi de devotaţi în preocupările lor, cu un relief personal atît de viu, să nu ne mai facă parte de prezenţa lor? Speranţa era, ştiinţific şi uman, argint viu, stilet. Rafinată, decisă, pătrunzătoare în studiile ei, avea aceeaşi hotărîre, cîteodată cam tăioasă, în judecarea fenomenelor şi oamenilor. Necomplezentă faţă de vagul ori conformismul profesional, combativă, avea pasiunea muncii bine făcute. În acest domeniu, nu şovăia să ofere, să dialogheze, să lucreze în echipă, să formeze colegi mai tineri la Muzeul Ţăranului.

Cîteva amintiri: primele concerte de muzică ţărănească organizate de Speranţa la Muzeul Ţăranului în 1990, 1991, 1992. Cîntăreţii Ghinea Pega, Viorica Sandu, Vasile Soporan, alături de grupuri din Transilvania. Auzim voci şi texte cu ton aspru, „uscat”, parcă străvechi. Pe de altă parte, e muzica de nuntă şi ospăţ a tarafurilor din Clejani, din Mîrşa. Speranţa jubilează, comentînd inflexiunile izbucnite din gura ştirbă a lui Cacurică, jocul improvizaţiilor dezlănţuite,  virtuozităţile histrionice ale lui Neacşu care şi-a garnisit vioara cu un fir de păr de cal şi produce sunete neverosimile. Ne preia în entuziasmul ei unde gluma, observaţiile privind  comportamentul muzicanţilor, consideraţiile savante se amestecă firesc.

De Crăciunul lui 1990 străbatem în alai centrul oraşului cu colindătorii din Jilavele – Ialomiţa, un grup excepţional adus de Speranţa. Dintr-o căruţă modestă se împarte trecătorilor „Foaia de Crăciun”, concepută de Ioana Popescu şi manufacturată de noi toţi. Ritmul auster, lent, zgrunţuros al cîntării, însoţit de bubuit solemn de tobă, îi nedumereşte pe bucureşteni. Nu înţeleg ce e cu această arătare în mers, străină de peisajul familiar al oraşului. Grupul a ţinut să colinde şi la crucile din Piaţa Universităţii. Şi-a intonat acolo cîntecul straniu, pe care vuietul maşinilor nu l-a acoperit.

Asta era o idee dominantă a lui Horia Bernea şi a Irinei Nicolau, împărtăşită de echipa de antropologie culturală a muzeului. E nevoie ca fenomenul ţărănesc tradiţional (şi sunetul lui), neadulterate de cosmetizări ideologice ori de mode, să „iasă în stradă”, să fie puse în faţa publicului, să devină pentru el materie de înţelegere şi gustare.

Speranţa s-a bătut cu tenacitate pentru ca muzica de tradiţie orală să fie recunoscută în excelenţa şi fragilitatea ei. A studiat funcţiile, situaţiile de performare, modurile de cerere/receptare şi de transmitere ale acestei muzici. A analizat manevrele culturale care au minat-o şi au dus la cvasi-dispariţia ei: curentul, de la începutul secolului XX, al unei „muzici naţionale” care, în compoziţiile lui mediocre, ştergea reliefurile locale, apoi impostura comunistă a „Cîntării României” cu prelungirile ei persistente în „spectacolele de folclor”, în sfîrşit vulgarizarea ofertei şi a cererii actuale, manelizarea lor. S-a ocupat de continuităţile, în timp şi în spaţiu, care leagă această muzică de celelalte muzici din Europa răsăriteană ori centrală. Stau dovadă cărţile şi articolele ei, publicate în România şi în străinătate, singură ori în colaborare cu nume de prestigiu ale etnomuzicologiei (Jacques Bouët, Bernard Lortat-Jacob, Laurent Aubert).

Pentru această muzică-patrimoniu, o muzică pe ducă, discreditată, în gustul public, de aluviunile menţionate şi de ignoranţă, Speranţa a făcut o importantă operaţie de salvare. Împreună cu cercetători formaţi de ea, a cules şi a editat materialul muzical în seria Ethnophonie. Publicată de MŢR şi de Fundaţia „Alexandru Tzigara Samurcaş“, Ethnophonie stă sub egida, nu numai grafică, a lui Horia Bernea. Invitat în 1990 de Andrei Pleşu, ca ministru al Culturii, să conducă noul muzeu, Horia Bernea nu a creat doar un eseu muzeal expresiv antropologic, îndemnînd la reflecţie spirituală, înnoitor ca muzeologie (recunoscut în 1996 prin distincţia europeană Museum of the Year Award). A creat şi o atmosferă aparte, unde plăcerea de a lucra trecea peste graniţele între instituţional şi privat. Începutul Ethnophoniei (1992) a avut acelaşi stil. Cum mijloace financiare nu prea erau, Horia Bernea a donat 100 de casete audio pentru primele înregistrări. Editate acum pe CD, zecile de titluri ale seriei sînt însoţite de prezentări cu farmec şi accent antropologic privind interpreţii, condiţia actuală a muzicii lor, funcţiile şi specificul pieselor înregistrate. Au versiuni traduse şi editate în mai multe limbi europene. Şi cîteva mari distincţii, printre care premiul Coup de Cœur al Academiei Charles Cross, în 2006 şi în 2020.

Ce credea Speranţa Rădulescu despre rostul seriei Ethnopohonie? Întîi că ea are de conservat un tip precis de muzică, prelevat direct „din terenul” variat al satelor: „Noi nu avem în vedere muzica populară pur și simplu, ci, conform criteriului nostru, muzica trebuie să exprime o identitate locală sau regională”. Apoi că muzica înregistrată e de o calitate pe care gustul comun  nu o va percepe, că ea nu va avea influenţă culturală în societatea mare. „Majorității românilor li s-a băgat în cap, cu vehemență, timp de 50 de ani, că folclorul autentic este acela difuzat la radio și TV. Că această muzică e mult mai plăcută decît ceea ce se poate auzi la țară – care muzică ar fi urîtă, grosolană și reprezentativă doar la nivel rudimentar... Cum am putea să presupunem că o mică serie de CD-uri va schimba ceva la o imagine construită de un regim național-comunist timp de 40-50 de ani?! Nu e așa simplu” (Grit Friedrich, discuţie cu Speranţa Rădulescu, Graphicfront, 2 iulie 2013).

Asta credea Speranţa. A lucrat totuşi cu încîntare douăzeci şi opt de ani, cu o stăruinţă imposibil de descurajat. Ştia ce muzică de patrimoniu conservă astfel. Tăioasă cum era în judecăţi, nu avea totuşi integral dreptate. Ethnophonie are preţuire şi faimă în rîndul publicului cultivat. Iar munca, stilul, prezenţa Speranţei aveau o calitate la fel de rară ca aceaa a muzicii care o pasiona.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Speranţa Rădulescu (adevarul.ro)