Mai are Crăciunul vreun gust?

În copilăria mea, Crăciunul începea tot cam cu o lună înainte, exact ca-n zilele noastre. Doar că nu se numea oficial Crăciun, ci „sărbătorile de iarnă”. E adevărat, nu împodobea nimeni bradul cu o lună înainte, doar pentru că nu se prea găseau brazi de vînzare, mai mult molizi, nu ascultam colinde cîntate de Hrușcă, la coada la carne de la Alimentara, ca acum în hipermarket, la coada la casă. Nu vedeam de prin noiembrie filme de Crăciun în care nu se întîmplă nimic precum cele de pe Viva, la singura televiziune care transmitea, pe atunci, Crăciunul era inexistent. Nu existau tîrguri de Crăciun, cel mult ceva agitație în plus în Orășelul Copiilor. Nu se organizau serbări corporate, totuși mai avea loc cîte un moment festiv de „Moș Gerilă” la întreprindere, pentru copiii angajaților, unde spuneai cîte o poezie și primeai bomboane de pom în care puteai să-ți rupi dinții. Totuși, și în anii ʼ80, „spiritul Crăciunului” – cum se zice astăzi – începea să se simtă de pe la începtul lui decembrie, atunci cînd „se băgau” banane și portocale la aceleași magazine alimentare, cozile se formau ad-hoc, nu prindea toată lumea, iar dacă erai printre cei norocoși, nu te atingeai de ele pînă la Crăciun, noroc că bananele erau verzi. Uneori, doar mirosul de portocală din casă era suficient ca să simți că se apropie sărbătoarea. Tot cu o lună înainte, gospodinele responsabile puneau deoparte alimentele de bază pentru masa de Crăciun, se făceau provizii de făină, unt, ulei, se băgau în congelator cîte o rudă de salam de Sibiu cumpărată „pe sub mînă”, cîte un tacîm de pui pentru „salata de boeuf”, dădeai mai multe telefoane ca să aranjezi ceva cu finii de la țară pentru vreo două kilograme de carne de porc, dacă făceai rost cumva de vreo ciocolată sau vreo cutie de ness le păstrai cu sfințenie pentru glazurile și cremele prăjiturilor. În vacanțele de iarnă de la bunicii mei de la Cluj, Crăciunul începea să se simtă atunci cînd se făceau prăjiturile. Bunică-mea sau mama-mare, cum îi spuneam toți, făcea cîte patru-cinci prăjituri ardelenești, cu multe foi și cu diferite creme – „Greta Garbo“, „Televizor“, „Albă-ca-Zăpada“, o prăjitură cu blat cu cacao și nucă și cu o glazură de gălbenuș de ou pe deasupra care se numea „Chinezoaica“, prăjitura cu foi cu amoniac, prăjitura cu foi cu miere și cremă de griș, napolitane cu foi Lica, prăjitura cu foi cu bulion sau prăjitura cu gem de caise și albuș de ou pe deasupra și cîte și mai cîte. O parte din aceste prăjituri stăteau la presat zile întregi, în camera mică, sub DEX-ul cel gros și verde sau sub Istoria literaturii... a lui G. Călinescu (pe care, sincer, cred că mama-mare a cumpărat-o special în acest scop... ce treabă să fi avut ea, care absolvise doar șapte clase, cu istoria literaturii?). Prăjiturile nu se tăiau pînă de Crăciun, iar noi, copiii, deveneam obsedați de ele, mai ales că vă închipuiți cum mirosea în toată casa, ne trezeam noaptea ca să ciupim cîte un colț sau să rîcîim cu degetul printre foi după niște cremă, sperînd că nu va observa nimeni. În afară de prăjituri, mama-mare mai frămînta haioșe (cu osînză de porc), nu făcea cozonaci, însă cocea baigli cu nucă și cu mac, ișelere comanda de la vecina ei unguroaică, tanti Roji, pentru că „îi ieșeau ca la cofetărie”. La București, mama făcea doar două-trei prăjituri, mai simandicoase, precum prăjitura „Rigo“ sau prăjitura cu cremă de ness, avea un caiet maro, pătat de ulei și de unt (cred că îl mai are și acum), cu rețete de prăjituri obscure care căpătau numele vecinelor sau colegelor de serviciu care furnizaseră rețetele, prăjiturile „Corina“, „Angela“ sau „Florentina“.

În fiecare an, în luna decembrie, eu și mama avem propriul nostru ritual – mama mă sună ca să stabilim la telefon ce să gătească de Crăciun. Întotdeauna conversația începe cam așa: „Anul ăsta, n-aș face așa multe. Poate o salată de boeuf... niște ouă umplute, să fac?”. Și continuă: „Niște icre, o salată de vinete, o cremă de brînză, hai, că aia se face repede. Să fac și piftie? Aș face și un chef aperitiv... ah, și niște chifteluțe! Sarmale, știu că pe tine nu te interesează sarmalele... dar trebuie să fac sarmale. Să fac totuși și plăcinta aia cu brînză care ți-a plăcut anul trecut? Friptură la cuptor, o să iau ceafă... niște cîrnăciori în foietaj, ce idee bună! Și de dulce?” Mă blochez, de ani întregi nu prea mă mai ating de dulciuri. „Nu mă mai complic, fac un tort de mere. Și o prăjitură simplă sau două?” O și văd pe mama, sclavă în bucătărie vreo patru zile, după care, prăbușindu-se pe un scaun, „Nu mai pot, am muncit prea mult!”. Îmi vine să-i spun: „Oprește-te! Nu mai intra și tu în vria asta a «sărbătorilor la români», în spectacolul burților pline pînă la refuz și al regurgitării acide, în capcana îmbuibării care, în combinație cu alcoolul, te aruncă după aia într-o stare de somnolență apatică de șarpe boa care digeră, iar afară e frig și întuneric încă de la ora cinci după-amiaza, nici nu-ți vine să ieși ca să te mai miști, ca să-ți mai revii, zaci pe o canapea și te uiți la televizor la reclame la colebil și triferment, la filmele de pe Viva în care toți împodobesc, colindă și nu se întîmplă nimic. Oprește-te! Hai să sărim anul ăsta peste Crăciun sau hai să-l mutăm în aprilie sau în mai, chiar înainte de Paști, cînd a dat deja colțul ierbii, e soare și plăcut, poate facem și un grătar în curte... Nu mai bine îl mutăm în august, atunci cînd nu mai sărbătorește nimeni Crăciunul, vom fi originali, vom fi singurii care au brad și mănîncă sarmale? Ce zici? Mie, de ani întregi, Crăciunul nu-mi mai spune nimic, nu mai are nici un gust, totul mi se pare atît de kitsch, e un Crăciun kitsch și «comercial» etern, demonetizat, dezbrăcat de toată simbolistica lui, pe care îl trăim în buclă an de an, mîncăm aceleași lucruri, vorbim aceleași lucruri... mamă, nu mă înțelege greșit, tot ce gătești tu de Crăciun e minunat, e perfect, dar lipsește bucuria, nu bucuria din familia noastră care există în alte zile ale anului, anonime, uneori izbucnește pe neașteptate din nimic, bucuria în sine, cea a sărbătorii. Nu mai există decît o obligație a sărbătorii. Uneori mi-e dor de Crăciunul din copilărie, cu toată sărăcia de atunci. Și nu, chiar nu sînt o nostalgică în sensul pe care îl crezi, l-aș împușca pe Ceaușescu a doua oară dacă aș putea... Totuși, atunci parcă exista o solidaritate a Crăcinului, niște oameni triști care se zbăteau o lună întreagă să facă rost..., să pună ceva pe masă, să miroasă o coajă de portocală, se știe că în cele mai mizerabile clipe ale vieții există un strop de fericire mai degrabă decît în vremuri decente, fără lipsuri. Mă întrebi dacă să cumperi și lebăr, tobă, caltaboși? Păi, eu mănînc lebăr și caltaboși încă de la începutul lui decembrie, cînd au apărut în Piața Obor, mi-a fost poftă, mi-am cumpărat, deja m-am săturat de ele. Tu știi foarte bine că eu nu fac nici un brad, nu am copii ca să se bucure de el, nu-i văd rostul. Și că dacă n-ai fi tu, dacă încă n-aș fi copilul cuiva, aș avea cu siguranță frigiderul gol de Crăciun, mi-aș comanda o pizza. Oprește-te! Nu mai găti nimic! Parcă nici n-aș mai veni anul ăsta... te-ai supăra? Știi ce-mi doresc de ani buni și încă n-am reușit? Să mă urc într-un avion pe 24 decembrie și să zbor undeva departe, unde «sărbătorile de iarnă» nu există, pe un vîrf de munte sau mai degrabă pe un atol din Pacific unde să zac la soare și unde nimeni să nu fi auzit vreodată de piftie și șorici. Să nu văd nici un brad, să nu aud nici un «Cînd boierii nu-s acasă...». Să nu existe nici un Revelion, o altă sărbătoare insuportabilă. Timpul să treacă lent ca mersul unei țestoase, să nu mai existe decît marea. Și să mă întorc pe 7 ianuarie, cu forțe proaspete, atunci cînd toată lumea se trezește din beție și toate crizele de colecist au fost deja rezolvate. Să nu mai aud formularea preferată a sezonului de la știri «Românii au petrecut», să nu mai văd mesele întinse. Să mă simt liberă. Oprește-te! Nu mai găti nimic! Eu nu sînt aici, sînt pe atol, e liniște, ascult doar respirația planetei care încă ne suportă pe toți...”.

Desigur, nu-i spun mamei mele nimic din toate astea. Îmi dau seama că i se simte o bucurie în glas cu fiecare fel de mîncare pe care îl adaugă pe lista noastră, încropită la telefon. Și încep să mă bucur și eu de bucuria ei, căci uite așa se naște bucuria, din nimic. Sigur că voi veni de Crăciun, sigur că voi mînca și din piftie, și din chifteluțe pînă o să-mi crape burta. Pentru că îmi dau seama că, la un moment dat, ritualul nostru va înceta să mai existe și voi rămîne doar eu cu un frigider gol de Crăciun și cu o casă fără nici un brad. Poate că despre asta e vorba, poate că astea sînt lucrurile care, de fapt, contează.