TÎLC SHOW

Din seria intensificatorilor emoţionali, de care stilul jurnalistic abuzează dintotdeauna (îngrozitor, înfiorător, terifiant, zguduitor, cutremurător, groaznic, şocant, incredibil, apocaliptic, catastrofal, incendiar etc.), cel mai des folosit în momentul de faţă este, fără îndoială, halucinant.

„Cele mai înalte felicitări dlui Hitler, în care recunosc unul dintre cele mai mari spirite constructive, pentru a fi servit magnific, fără a-l desfigura, idealul olimpic.“ Vorbele aparţin nu baronului Münchausen, ci baronului De Coubertin, după Jocurile din ’36.

A apărut şi a crescut online, iar de curînd a devenit şi personaj de carte: Iepurele mizantrop. Creatorii lui sînt Mădălina şi Adrian Răileanu. Aparent, vorbesc despre personajul lor cu o oarecare detaşare şi insistă că Iepurele mizantrop s-a născut „de la sine“.

Am scris deja despre cum întîrzie trenurile în Germania. O ţară pe care mulţi dintre noi o considerăm un exemplu de organizare, rigoare şi curăţenie. Poate că aşa şi este, privind-o dinspre România. Dar observată din ea însăşi, fie şi numai pentru cîteva zile, se pot vedea, ca oriunde în lumea asta, şi altfel de lucruri.

Miorel Ciobănaş fusese bîntuit de morbul scrisului încă din copilărie, dar o conştiinţă artistică autentică dobîndi abia la maturitate, cînd citi, într-un interviu cu un prozator important, informaţii tulburătoare. Mai întîi află că, la un moment dat, Camil Petrescu zisese undeva: „Din mine însumi eu nu pot ieşi.“

Evenimentele politice din Ucraina au adus în spaţiul public internaţional cuvîntul maidan, al cărui sens descriptiv şi deloc negativ nu poate decît să-l tulbure pe vorbitorul român de azi, prin inevitabila comparaţie cu sensul termenului românesc cu formă identică.

Am petrecut ore şi nopţi întregi prin foişoare de beton, în frig şi în umezeală, păzind, chipurile, o unitate militară a regimului comunist. De fiecare dată cînd am stat de pază împotriva unor duşmani incerţi, am avut alături de mine o puşcă despre care, atunci, nu eram conştient cît e de celebră.

Am (re)văzut – nu de mult – un episod din Curb your Enthusiasm/Mai uşor cu entuziasmul (traducerea oficială, românească: Larry David, inamicul public numărul 1), al infatigabilului Larry David, şi m-a distrat teribil o scenă derulată între protagonist şi o amică de-a sa din lumea hollywoodiană.

Trebuie să mărturisesc, de la început, că nu am găsit nici o explicaţie etimologică mulţumitoare pentru piţipoancă. În momentul de faţă, piţipoancă are extrem de multe atestări, cu un sens depreciativ nu atît moral, cît social, încadrat într-o tipologie a prostului gust, a inadecvării, a atitudinii provocatoare etc.

La 1 martie 1835, Ianache Kogălniceanu îl tocmeşte grădinar pe Gheorghe Bude, bun prilej de a întocmi un contract, dar şi de a-i preda grădina cu „oalile ce s-au găsit în florărie“. Grădinarul Gheorghe Bude primeşte, odată cu florăria, şi grija tuturor „grădinilor“, fie că se află la via de la Copou sau la via de la Socola.

Lăsînd gluma la o parte, de la bun început, un tip radical ar putea spune pe şleau că, la noi, violenţa domestică e o componentă culturală a lumii în care vieţuim. Ea ne-a însoţit, cu o fidelitate nemaivăzută, din zorii descălecării pe aceste meleaguri, ne-a stat alături în vremuri de restrişte.

Piaţa Matache şi-o reveni. Şosea, ceartă, blocaj, bravo, Nicuşor Dan, huo, Oprescu. Sau invers. Piaţa Matache revine în lumină. Iată povestea unei funii de usturoi, adusă tocmai de la Vadu Lat. 7 lei bucata în Matache. Vinde şi cu 5. Mioara Iancu a venit cu 50 şi ceva de funii. 15 dus, 15 întors, 30 de lei trenul.

Un drum neaşteptat. Aeroportul din Frankfurt, noaptea. Ploaie. Pilotul Taromului a aterizat, vorba cuiva, ca un şerveţel. N-au fost aplauze, nu e ca-n rata de Milano, cu „trăiască dom’ pilot“. Panouri indicatoare albastre, electronice sînt peste tot. Nu te poţi rătăci nici dacă eşti român sau bulgar

Mulţi dintre compatrioţii noştri trăiesc cu senzaţia că, în epoca (post)modernă, au preluat de la americani un obicei revoluţionar. Acela de a-şi spune pe numele mic – fără prea multe complexe şi pregătiri psihologice –, anulînd barierele şi prejudecăţile socio-culturale – spun ei – care tind să ne transforme în indivizi ultraformali şi, prin determinare, uşor alienaţi.

Refacerea unor termeni depreciativi masculini din formele feminine de bază nu e prea frecventă în română. Desemnările din foarte lunga serie popular-argotică specializată pentru insultarea femeilor – başoaldă, fleoarţă, fleorţotină, mastroacă, paceaură, farfuză etc. – nu şi-au format şi cîte un masculin.

Într-o iarnă, cam pe vremea asta, pe la mijlocul anilor ’90, am pornit la drum, cinci oameni într-o Dacie 1310. Plănuisem o mică excursie de cîteva zile, în Retezat şi nu numai. Pe autostrada spre Piteşti se aşternuse un strat subţire de zăpadă, sub care părea să fie şi ceva gheaţă.

Printr-un concurs de împrejurări, m-am pomenit „mesmerizat“ în faţa televizorului, la unul dintre numeroasele noastre talk-show-uri „mondene“ – Acces direct. În platou fuseseră aduşi un italian (după aparenţe) psihopat şi o „modelă“ autohtonă, cu numele emblematic „Pamela de România“.

Traducătorii cu experienţă se feresc de confuzia dintre denumirile botanice asparagus şi sparanghel: o capcană în care cad, totuşi, destul de mulţi vorbitori. Internetul e plin de reţete culinare involuntar comice şi de-a dreptul periculoase: „paste cu asparagus“; „asparagus cu usturoi pe grătar“ etc.

În vara anului 1987, undeva pe Calea Victoriei, în faţa unei clădiri (poate să fi fost a Bibliotecii Central Universitare, nu-mi mai aduc aminte foarte bine) era destulă lume adunată. Pe stradă, cu motorul pornit, aştepta o impresionantă limuzină Ceaika.

La un moment dat, referindu-se la tragedia rutieră din Muntenegru, ministrul Mircea Duşa folosea următoarea construcţie lexicală: „trupurile neînsufleţite ale celor decedaţi“. Un predecesor de-al său se remarcase şi el cu diverse „perle“ demne de lucrările la limba română din bac-ul autohton.

Verbul a încarcera a apărut în română ca împrumut cult, modern, dublîndu-l pe mai vechiul a întemniţa şi precizînd ceea ce putea rămîne ambiguu prin folosirea lui a închide. Încarcerarea se poate referi sau la întemniţare în genere, sau la închiderea într-o „încăpere mică şi întunecoasă“ etc.

O poveste şocantă a circulat prin presă în ultimele săptămîni. Cu individul care şi-a împuşcat soţia şi fiul cel mare în America, apoi s-a retras în ţara de origine, adică la mama sa de la Braşov, care l-a denunţat la poliţie.

De-a lungul cîtorva stagii academice pe care le-am făcut, în ultimii 20 de ani, la diverse instituţii de învăţămînt superior din Regatul Unit, am întîlnit personaje extrem de interesante, demne de fixat, cîndva, într-o galerie a figurilor memorabile.

O formulă populară care trezeşte uneori nedumerire, prin orientarea evaluativă aparent contradictorie a termenilor componenţi, e pustiu de bine; mai mulţi vorbitori contemporani ezită în a-i atribui un sens mai curînd negativ sau mai curînd pozitiv.

În urmă cu cîteva săptămîni, am citit un articol în Time, semnat de Joel Stein, despre noua generaţie occidentală „Me, Me, Me“, generaţie caracterizată prin două trăsături principale: narcisismul şi lenea. M-am întrebat în ce măsură aceste două atribute sînt caracteristice pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Într-o zi, după ce m-am învîrtit vreo 20 de minute prin centrul Bucureştiului în căutarea unui loc de parcare, pe o străduţă, am găsit în sfîrşit mult doritul spaţiu, într-un colţişor. Pentru a nu încurca circulaţia altor maşini, trebuia totuşi să mă urc cu roţile din spate pe trotuar.

Nu de mult, cineva m-a rugat să-l prezint unui cunoscut profesor universitar şi reprezentant al elitei intelectuale româneşti, despre care aflase că urma să vină fugitiv în urbea noastră şi pe care eu avusesem plăcerea să-l întîlnesc în trecut.

În ultima vreme, verbul a mermeli şi substantivul mermeleală au început să circule destul de mult în spaţiul public, mai ales în stilul colocvial al presei şi al comentariilor din Internet. Cele două cuvinte nu se găsesc în dicţionarele noastre curente, nici în glosarele argotice, astfel că sensul lor este dedus doar din context şi cu oarecare aproximaţie.

Ne-am obişnuit cu căldură în casă iarna, cu apă caldă nonstop, cu gaze fără fluctuaţii serioase, fără întreruperi programate de curent electric, cu magazine pline de toate bunătăţile din lume, cu mijloace de comunicare şi informare în fiecare buzunar, cu automobile pentru toţi şi străzi asfaltate, unde gropile tind să devină tot mai rare.

Deunăzi, doi colegi universitari erau prinşi într-o polemică aprinsă. „Ce este, în ultimă instanţă, un conducător?“ perora unul dintre ei. „Răspunsul plauzibil, în orice civilizaţie şi pe orice nivel de evoluţie umană, e probabil următorul: conducăto

Între numeroasele adjective depreciative din română, parşiv ocupă un loc interesant prin larga variaţie de grad: cuvîntul acoperă mai multe trepte de agresivitate, semantica sa extinzîndu-se de la o accepţie foarte negativă, acuzatoare şi insultătoare, pînă la una aproape duios-admirativă.

Dacă tot e „luna cadourilor“, cum se spunea odată, e, poate, momentul să observăm ce se întîmplă cu două cunoscute magazine din Bucureşti, care, în ultima vreme, au încercat să se „modernizeze“. Unul este Cocorul.

Aflu de la „ştirile naţionale“ o informaţie senzaţională: revine în showbiz-ul autohton fenomenala trupă umoristică Vacanţa Mare! Mă reped la carneţelul de „idei“ pentru articole, unde reţin că am abandonat, cu ani în urmă, o temă ofertantă.

Ca multe alte grecisme intrate în română prin secolul al XVIII-lea, verbul a firitisi şi derivatele sale au rămas în uzul colocvial pînă azi, căpătînd o simpatică notă ironică. Ca orice cuvînt mai puţin cunoscut de majoritatea vorbitorilor, şi a firitisi e uneori folosit impropriu, prin lărgire a sensului sau asociere involuntară cu alte cuvinte.

Molière şi-a propus să sesizeze tipurile umane şi, cu preţul unei simplificări abuzive, a reuşit să deseneze pe avar sau mizantrop: scopul e la el explicit, programatic, simptom al esteticii clasice în căutare de generalizări umane, de „prototipuri“ ce debordează individualul.

În general, spiritul şi civilizaţia britanică mi s-au părut mereu de admirat şi, poate, de dat exemplu, mai ales într-o ţară ca a noastră, plină de oameni dezorientaţi şi descurajaţi. Şi sînt convins că o mulţime de români împărtăşesc aceleaşi simpatii pentru britanici.

O întîmplare de acum mai bine de un deceniu îmi revine obsesiv în minte, probabil din cauza pitorescului ei aşa-zicînd „pre-european“. Întors acasă după un masterat istovitor în inima Marelui Albion, un fost student de-al meu mi-a povestit nişte lucruri care astăzi par desprinse din butaforia altui secol.

Sensurile cuvintelor se schimbă de cele mai multe ori pe nesimţite. Uneori, singura dovadă a transformării e apariţia termenilor în contexte noi, în combinaţii pe care nu le-ar permite înţelesurile tradiţionale.

Vechiul liceu arată aproape la fel cum îl ştiam. Statuia domnitorului şi iedera de pe faţadă sînt la locul lor, tablele sînt tot verzui şi pline de formule neşterse peste week-end, în zona cancelariei s-au făcut renovări şi uşile au acum nişte stucaturi ce întăresc impresia de vechime.

Am văzut (cu întîrziere!) filmul din 2010 (premiat cu Palme d’Or şi César) al lui Xavier Beauvois – Des hommes et des dieux/Despre oameni şi zei. Forţa peliculei vine, în primul rînd, din faptele reale pe care se bazează şi pe care le reactualizează cu multă autenticitate.

O pronunţare cu vocală nazalizată trece adesea neobservată în vorbire: dacă cineva nu e foarte atent, nici nu-şi dă seama că interlocutorul său pronunţă cuvîntul zîzanie în forma zînzanie. Faptele devin mai evidente în scris, cînd constatăm că forma zînzanie (zânzanie) are surprinzător de multe atestări în Internet.

„A anvelopa, anvelopare“ e un nou barbarism, intrat deja în limbajul uzual. Barbarism la propriu poate deveni cînd, odată cu pereţii blocului, muncitorii anvelopează, adică astupă şi aerisirile şi îşi fac de lucru chiar şi cu aparatele de aer condiţionat, cum aud că s-a întîmplat prin Drumul Taberei.

Într-o convorbire à la Poloniu – Laerţiu, din copilărie, taică-meu făcea o observaţie destul de obscură pentru mine – elev de şcoală primară la vremea respectivă. „Tăticule“ – spuse el, la un moment dat, cu voce gravă – „să nu te baţi cu nimeni, să eviţi orice conflict, iar pe răutăcioşi să încerci să-i linişteşti cu vorba bună!“

E întotdeauna interesant cum ajunge un nume propriu de animal să se încarce de conotaţii culturale şi să devină reprezentativ şi generic. Grivei este, într-adevăr, în momentul de faţă, numele tipic pentru un cîine, în ipostaza sa comună.

Fără. Unii exultă. N-au de ce. N-a fost dat jos vreun preşedinte de ţară sau şef de ANAF. Nu nervii sau lehamitea consumatorilor de fotbal l-au doborît. Nu vreun dosar ori vreo luptă de drept sau de idei l-a pus pe făraş. Nu.

Poşta Română e o instituţie pe care, de voie, de nevoie, cu toţii o cunoaştem. Despre ea se pot scrie seriale întregi. Eu însumi am mai scris, nu o dată. Deşi nu se schimbă nimic acolo, la fiecare vizită reuşeşte să mă surprindă.

Profesorul Gog a fost decan la o Facultate de Litere din ţară. Omul dezvăluise, întreaga sa viaţă, o bonomie structurală – aparent, imposibil de alterat. Probabil că natura lui pozitivă şi-a extras seva nu doar dintr-o înzestrare genetică, ci şi dintr-o înclinaţie către cele sfinte.