TÎLC SHOW

Sînt uşor stingherit să fac o mărturisire în debutul articolului de faţă. Textul meu recent din Dilema veche – „Aventuri ecologice“ – a avut ecou în lumea academică. Mulţi colegi din ţară m-au sunat şi mi-au împărtăşit nu amuzamentul, ci compasiunea lor pentru bietul scholar lovit brusc de o criză intestinală.

Denumirea „insului oarecare“ e reprezentată de o serie întreagă de nume devenite emblematice şi tinzînd (prin metonimie) spre statutul de substantive comune. Cum românul mediu trebuia – statistic vorbind – să fie de extracţie rurală, candidaţii ideali pentru acest rol au fost numele cele mai răspîndite în mediile populare.

Vreme de mai bine de două decenii, cuvîntul de ordine pentru tot ce mişca în societatea românească a fost „tranziţie“. Spre norocul meu, cu „tranziţia“ mă înţelegeam destul de bine. Studiind mijlocul de secol al XIX-lea la noi, m-am întîlnit adesea cu ea, urmărindu-i meandrele.

Profesor de literatură la Facultatea de Litere şi prorector al Universităţii Bucureşti, autor de manuale şcolare, Liviu Papadima cunoaşte foarte bine problemele educaţiei din România. De zeci de ani se vorbeşte despre „reforma sistemului“, dar deocamdată schimbările par să provoace mai degrabă nemulţumiri. Cum stăm, de fapt?

În urmă cu 31 de ani, Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică – „imperiul răului“. Adică i-a spus pe nume. La opt ani după această „marcare“, imperiul s-a dezmembrat. Dar răul nu a fost exorcizat pînă la capăt şi, iată, a început să se refacă. Semne existau de multă vreme.

Nimic nu-i enervează mai tare pe concitadinii mei ieşeni decît uşurinţa cu care bucureştenii numesc restul ţării „provincie“. Acum, aş observa că termenul în sine rămîne totuşi destul de inadecvat, prin originea sa clar depreciativă: „teritoriu cucerit de romani, în afara Italiei, supus ulterior administraţiei centrale“.

Un termen care ilustrează foarte bine dispariţia din uz a unor sensuri, odată cu dispariţia din realitatea înconjurătoare a obiectelor pe care le desemnau, e borcan, folosit – cu cîteva decenii în urmă – ca denumire colocvial-argotică şi glumeaţă pentru ghereta cilindrică a agentului de circulaţie.

Prin anul 2000, avînd – ca profesor invitat la Universitatea din Viena – de propus, pentru secţia de română, şi un curs de Landeskunde – la noi s-ar traduce prin „cultură şi civilizaţie“ – m-am gîndit să discut, împreună cu studenţii de acolo, marile controverse mediatice din România acelor ani.

Există oameni care, zi de zi, se ocupă de prevenirea criminalităţii şi pornesc „de la bază“, de la educaţia copiilor. Graţiela Văduva este dr. în sociologie, comisar-şef la Poliţia Capitalei, şefa Serviciului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii. A coordonat un manual de educaţie juridică pentru elevi – Unde-i lege, nu-i tocmeală – care a fost premiat de Radio România Cultural în 2014.

Se spune că, în urmă cu ceva timp, pentru a obţine un tub de pastă de dinţi plin, nord-coreenii trebuiau să se prezinte la magazin cu tubul anterior gol, ca să facă dovada că l-au consumat. Dar asta era în vremurile bune, cînd se mai găsea pastă de dinţi.

Ne-am obişnuit să-l luăm pe Caragiale drept reper al „răului“ românesc. Spunem frecvent: „Ce chestie grotescă, domn’le! Exact ca-n Caragiale.“ Sau: „Nici măcar Caragiale n-ar fi putut inventa o situaţie mai ridicolă ca asta!“ În majoritatea cazurilor, stupoarea noastră pare legitimă.

Mulţi dintre noi am avut de-a face în şcoală cu cîte un Sotea, mai mult sau mai puţin asemănător celui original, descris de Ion Ghica în scrisorile către Vasile Alecsandri. (Cel care îi teroriza pe elevii mai slabi şi care voia să-i ia din mînă halviţa firavului Nicolae Bălcescu.)

"Prodan era simpatic, pînă cînd s-a enervat. Gică era pîinea lui Dumnezeu, pînă cînd s-a enervat. Hagi e mai mult decît enervat, e furios, e negru de supărare. Muşcă din toţi ca o fiinţă rănită, ca un indian căruia i-a fost ucis fratele de sînge. Gică îl jeleşte pe Gică – celălalt. Noi îi jelim pe amîndoi, pentru că ei ne reprezintă."

La început ironic, apoi tot mai serios – pînă ce termenul a devenit, practic, oficial –, lingviştii din spaţiul anglofon au numit (numesc) engleza vorbită de asiatici Engrish. Noţiunea s-a referit, iniţial, la engleza japonezilor (din cauza neputinţei lor de a pronunţa sunetul l – pe care îl înlocuiesc cu r –, spre deosebire de chinezi, de pildă, blocaţi, în articulare, tocmai de consoana r, substituită la ei cu l!).

Frecvenţa în Internet ne confirmă, de exemplu, că termenul comun abecedar a căpătat un sens familiar-argotic, ca denumire glumeaţă a permisului de conducere. Citatele sînt multe şi clare, dovedind că termenul are o valoare expresivă, nu criptică.

„Cred că ar trebui să distingem între încălcarea legii drepturilor de autor şi ce fac oamenii cînd au la dispoziţie o reţea care le oferă posibilitatea de a multiplica şi transmite mai departe. Eu cred că e bine că oamenii transmit informaţia şi cunoaşterea.“

În gimnaziu, în liceu şi în facultate am făcut enorm de multă matematică. La început, algebra şi mai ales geometria mi s-au părut fascinante. Apoi, a venit perioada examenelor de admitere (a treptelor, cum li se zicea pe atunci), la liceu, în clasa a XI-a şi la facultate.

Sfîrşitul anilor ’80 a adus titlurile academice în pragul derizoriului. Tovarăşa Elena Ceauşescu avusese grijă să împingă lucrurile spre o astfel de direcţie. Cine mai avea ambiţia să-şi etaleze „titlul“, cînd incantaţia „academician doctor inginer, savant de renume mondial“ invada, atît de burlesc, spaţiul audio-vizual?

În discursul public românesc din ultimii ani a început să circule o formulă exclamativă ironică, prin care e parodiată expresia de satisfacţie la obţinerea unei victorii: am înfrînt! Rostită cu autoironie sau atribuită sarcastic altora, formula a ajuns să caracterizeze o gamă destul de largă de situaţii.

Asta se întîmplă în mod curent – de curînd a fost închis blogul lui Navalny, al lui Kasparov. Ziarul Ezhednevnyj Zhurnal a fost şi el declarat indezirabil şi trecut pe lista neagră. Pretextul: i s-a luat un interviu unui politician de dreapta din Ucraina, care e considerat duşman. Iar interviul e, implicit, un act de trădare.

Liziera pădurii e învăluită în ceaţă... sau poate e fum. Localnicii încă obişnuiesc să dea foc crengilor uscate care rămîn din tunderea de primăvară a copacilor, crengile mai mici care nu-s bune de pus în sobă. Întreg satul miroase a fum şi a bălegar, dar nu la fel ca toamna. În nări se mai strecoară şi un iz proaspăt de verde...

„Bătrîne“, îmi spuse, la un moment dat, foarte trist, prietenul meu din copilărie, inginerul mecanic Melaniu Precară, la o cafea, „mereu am fost un ins cu percepţie slabă pentru subtilităţi de limbaj, comportament şi chiar conduită socială în general. Un obtuz, un calcă-în-străchini, un cap-pătrat, mai pe româneşte.

Un exemplu era toponimul Ialomiţa, explicat în mod curent prin slavă. Cum termenul slav se asocia unor noţiuni negative („vacă stearpă“), adevărul despre „realităţile de acum 2000 de ani din Cîmpia ialomiţeană“ a fost restabilit prin identificarea poeticului sens (dacic) al toponimului: „apa cea mare a lebedelor“.

Există o anumită formă, un fel supreme de dispreţuire a compatrioţilor. E un fel de a vedea lumea, pe care îl moştenim din vechime, nu e vreo nouă achiziţie a vieţii în libertate. În mulţimea  asta  de  oameni  care  fac  naţiunea, există două categorii, mari şi late. „Noi“ şi „ei“.

A lucrat cîţiva ani la Bruxelles, pentru Parlamentul European, apoi pentru Google şi Euractiv. Revenit în ţară, a înfiinţat Smartlink Communications. Se ocupă în special de comunicarea politică şi se declară „un pasionat al politicii online“. Aşa încît Radu Magdin mi s-a părut omul potrivit pentru a discuta despre felul în care se comunică în politica românească.

Dorinţa de bunăstare şi voinţa de a fi în rîndul lumii civilizate au fost motive puternice şi constante, care i-au împins pe români înainte, în ultimele două decenii. Oamenii au asimilat de-a valma, mult şi repede, tot felul de noutăţi. Individualismul exagerat, dar explicabil s-a asociat în mod paradoxal cu spiritul de turmă dezvoltat în comunism.

Totul a început de la un „joc al substituţiilor“, vorba lui Jacques Derrida. Prorectorul cu Relaţii Internaţionale al Universităţii îl rugă pe decanul de la Facultatea de Ecologie să meargă, pentru o săptămînă, la Roma, unde urma să-l înlocuiască la o întrunire administrativă a principalelor instituţii academice europene.

Toată lumea ştie, desigur, care este originea cuvîntului mitocan (derivat de la termenul bisericesc mitoc, metoc sau metoh „mînăstire subordonată“, intrat în română prin slavonă, dar de origine grecească: metóhi). În modificarea semantică atribuită cuvîntului sînt totuşi cîteva detalii mai puţin limpezi.

Biblioteca modernă e definită ca spaţiu comunitar. E singurul spaţiu în care intri fără să plăteşti (la teatru, la muzeu etc. se plăteşte). E un spaţiu care aparţine publicului şi în care relaţia public – privat se defineşte foarte bine.

Anumite locuri sau peisaje par să aibă subtile corespondenţe cu locuri sau imagini din subconştientul nostru. Adică poţi ajunge undeva unde să ţi se pară că ai mai fost. E celebra senzaţie de déjà-vu, despre care s-au scris tratate întregi. Unii cred că ar fi vorba chiar de percepţii dintr-o altă viaţă.

Fotbalul, vorba aceea veche, e condamnat la victorie. Nu poate decît să bată. Cioc, cioc, de partea interioară a ecranului, în partea exterioară a cristalinului. Primiţi cu întîmplarea? Primim. Oricum, ce-am putea face? Trăim atîtea întîmplări, Dumnezeule! E o cascadă de întîmplări în fotbal.

Tanti Aurica Prună spăla conştiincios coridorul de la parterul Universităţii, unde funcţiona Facultatea de Litere. Părea să se fi obişnuit cu noul ei statut social, de femeie de serviciu. După nouă ani de şomaj, vestea reintrării într-o dinamică profesională îi produsese bucurie.

Fenomenul actual al petiţiilor online e destul de interesant ca obiect de studiu pentru ştiinţele limbajului şi pentru sociologie. Textele în cauză aparţin sferei foarte largi a comunicării prin Internet, ilustrînd felul în care multiplicarea haotică a mesajelor produce confuzie şi lipsă de relevanţă.

Şi-o aminteşte toată lumea de pe vremea cînd prezenta ştirile la televiziune. De mai bine de şapte ani însă, lucrează la Petrom şi se ocupă de proiecte de responsabilitate socială. E greu? Da, dar se poate. De fapt, am discutat cu Mona Nicolici despre dilemele responsabilităţii sociale.

La încheierea Olimpiadei de iarnă de la Soci, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, Thomas Bach, a ţinut un discurs în care, la rîndu-i, a mers dincolo de formalităţile obişnuite. În seara cu pricina, domnul Bach a mulţumit, în faţa întregii lumi, organizatorilor şi preşedintelui Vladimir Putin, pentru cele 17 zile „magnifice“.

Pediatrul Luminiţ Piştaru lucra de mai bine de trei decenii la un spital regional de copii. Era foarte iubit de pacienţii şcolari şi preşcolari, lucru mai rar întîlnit, să recunoaştem, în activitatea medicală. Luminiţ găsise o cale de a depăşi starea de anxietate transmisă, instantaneu (nu doar copiilor!), de halatul alb al doctorului.

În discursul public actual se recurge destul de des la o expresie necuprinsă în dicţionarele noastre, dar suficient de transparentă: politicieni, comentatori şi alegători evocă tot mai des actul de a înghiţi o broască.

Cînd am fost prima oară în Austria, prin anii ’90, m-am lovit de o mulţime de reguli care m-au uimit şi m-au umilit totodată. Mi-a luat ceva timp să mă acomodez „cultural“. Ţin minte că m-a zăpăcit ideea că trebuie să sortez gunoiul în trei categorii (în România abia începuseră să se pună pungi de plastic în coşuri).

„Sonoritatea numelui mafiotic e prima condiţie a unei ştiri de impact în jurnalismul de investigaţie“, îi spuse, cu aer paternal, redactorul-şef tînărului ziarist proaspăt angajat. Trebuie să te străduieşti să afli poreclele, alias-urile, toate ciudăţeniile onomastice din lumea interlopă.

Mai ales cînd circulă, prin traducere, dintr-o cultură în alta, metaforele „îngheţate“ sau clişeizate îşi pot schimba, în grade diferite, sensul sau modul de întrebuinţare, uneori fără ca vorbitorii să-şi dea seama de diferenţe.

Cei mai mulţi îl cunosc din trupa Holograf. Dar acum reapare sub o „siglă“ veche – Basorelief, o trupă de jazz-rock de la sfîrşitul anilor ’70, reconstituită pentru un nou CD, care va fi lansat pe 26 februarie printr-un concert la Teatrul Excelsior.

E clar că tot ce au făcut la Soci autorităţile Rusiei nu are, de fapt, legătură cu spiritul olimpic, ci mai degrabă cu orgoliile olimpiene (kremliniene?). Nu ideea de sportivitate sau fairplay-ul au contat. Acolo e vorba de ceea ce Uniunea Sovietică şi urmaşa ei Rusia au ştiut, timp de multe decenii, să facă cel mai bine, adică propagandă.

Un personaj de-al lui Hasek, plutonier de aţă de felul lui, are, în imaginaţia sumbră a unui teterist-cronicar de război, o conştiinţă profesională ieşită din comun. Teteristul vrea să-şi ia de-o grijă şi scrie mici istorioare de luptă (inventate), în avans, înainte chiar ca soldaţii să ajungă, propriu-zis, pe cîmpul confruntărilor armate.

Pentru a înţelege că există o legătură strînsă între războaiele din Irak şi din Siria, este suficient să observăm rolul grupării militare Al-Qaida afiliate – Statului Islamic din Irak şi Levant, ai cărei luptători s-au revărsat peste graniţa siriană în provincia irakiană Anbar.

Sărăcia este una dintre temele importante ale cinematografiei italiene de după al Doilea Război Mondial. Este redată sub toate formele şi implicaţiile sale sociale, dar şi individuale. Vorbim aici despre lipsuri, alienare, zbatere, obsesii, dar şi despre modul în care lupta pentru a ieşi la suprafaţă îl schimbă pe fiecare om.

România a fost, la început de an 2014, în toată presa literară a Franţei. România aceea mai glossy decît a nostalgicilor: dacă tot trebuia să iasă „în lume“, să stea la cozi, femeile se machiau înainte, ca pentru singurul moment monden al zilei.

Prin dreapta ne depăşeşte un domn cu oarecare chelie şi mustaţă (un fel de Valerian Stan, dacă nu cumva l-aţi uitat deja), cu o mină de om satisfăcut că merge în concediu. Are cu el întreg familionul – nevastă şi trei copii. Schiurile sînt pe acoperiş, portbagajul geme de sacoşe care astupă complet geamul din spate.

În liceu, am avut o profesoară de biologie care arăta de 100 de ani. Nu avea, evident, atîţia, dar părea înfiorător de în vîrstă. De vreo cîteva ori, se zvonise că ar fi murit şi, cînd, în cele din urmă, intra în clasă, tremurînd din toate încheieturile, tresăreau cu toţii violent, eliberînd din piepturi un suspin de uimire.