Despre starea de urgenţă

Sînt uşor stingherit să fac o mărturisire în debutul articolului de faţă. Textul meu recent din Dilema veche – „Aventuri ecologice“ – a avut ecou în lumea academică. Mai ales episodul ultim narat acolo, cu păţania decanului strivit de necesităţi, pe aeroportul Ciampino din Roma, a declanşat, se pare, un val de solidaritate printre universitari. Mulţi colegi din ţară m-au sunat şi mi-au împărtăşit nu amuzamentul, ci compasiunea lor pentru bietul scholar lovit brusc de o criză intestinală. Concluzia unanimă a fost că noi – profesorii din universităţi – am ajuns la performanţa nedorită a unui program de lucru atît de absurd, încît nevoile noastre fiziologice devin, cu adevărat, „aventuri“. M-a impresionat semnificativ telefonul amicului meu, Hamlet Morbiţoiu, profesor la o instituţie de învăţămînt superior din sudul României, care a furnizat nişte exemple elocvente, complementare nefericitei situaţii descrise de mine în urmă cu cîteva săptămîni. Le reiau mai jos aşa cum mi-au fost povestite, adresînd totuşi, din raţiuni obiective, acelora dintre dumneavoastră cu naturi sensibilicoase, rugămintea să nu meargă pînă la capăt cu lectura prezentului discontinuu de astăzi!

„Prietene“, mi-a zis Hamlet, la telefon, cu voce sonoră, „e o realitate, universitarii actuali sînt dezintegraţi de munci şi responsabilităţi. S-a terminat cu boieria interbelică şi, pînă la un nivel, chiar cu tihna comunistă, cînd ţineai două-trei prelegeri pe săptămînă şi, după aceea, huzureai ca un belfer. Acum, trage-i cu granturile, cu cercetarea indexată, cu doctoratele, orele şi călătoriile, cu funcţionarismul academic ş.a.m.d. Se întîmplă, da, să nu mai ai vreme să te duci la toaletă. Ai toate şansele să treci prin infernul decanului ficţionalizat de tine. Uite, eu însumi, aflat la o abilitare prin zona voastră de ţară, am simţit, la un moment dat, nişte convulsii stomacal-intestinale. Lucrul s-a petrecut încă de la începutul conferinţei candidatei la postura de îndrumător doctoral. Ştii bine, regulamentul prevede ca expunerea să dureze între patruzeci şi cinci de minute şi o oră. Îmi era peste putinţă să rezist atît! Cu toate că aveam calitatea de preşedinte al comisiei, mi-am declanşat alarma celularului din buzunar şi am zbughit-o pe uşă afară, ca şi cum aş fi avut de răspuns la un apel pe viaţă şi pe moarte. Cînd trăiam clipa de fericire supremă, ce să vezi? Realizez că în toaleta facultăţii nu exista nici măcar un capăt de hîrtie igienică! Ameţeală, panică, respiraţie agitată, pantaloni pe vine!

Am recurs la soluţia urgenţei absolute!“ strigă profesorul Morbiţoiu în telefon. „Am scos singurul obiect flexibil pe care îl deţineam asupra mea – biletul de tren, un cartonaş meschin, dar salvator, cel puţin în condiţii de avarie... igienică. Am desprins, desigur, partea de venire din alcătuirea lui, păstrînd-o, grijuliu, pe cea de întoarcere. Crezi că mi-a folosit însă la ceva? Aş, la revenirea acasă, controlorul mi-a spus că nu am biletul în regulă şi că trebuie să plătesc o amendă exorbitantă. Am plătit, nu vedeam loc de tocmeală, dar nenorocire! Îmi lipseau 10 lei (cheltuisem toţi banii) şi, ca atare, m-a dat jos la staţia următoare. Am sunat-o pe nevastă-mea să-mi telegrafieze, expres, cîteva sute de lei şi, în aşteptarea lor, nu ştiu de ce, de spaimă sau din cauza enterovirusului, am mai mers de şapte ori la baie. Descins finalmente în sînul familiei, am descoperit că eram deshidratat precum atleţii kenyeni la proba de maraton... A fost totuşi mai bine decît în cazul colegului meu, Vicenţiu Plesneală care, într-un context aproape identic (el se afla la un doctorat!), s-a văzut obligat să-şi sacrifice batista de mătase, cu iniţialele sale brodate şi marginile aurii, dăruită de soţia lui la aniversarea a 25 de ani de mariaj. Ulterior, s-a produs o veritabilă tragedie, mai intensă decît cea a bravului Othello. Nici consoarta şi nici, cu precădere, soacra nu i-au crezut prietenului meu burlesca istorisire. S-a ajuns la divorţ... În prezent, Vicenţiu este agent publicitar voluntar al medicamentelor smecta, saprosan şi imodium. Le caracterizează pretutindeni drept coordonatele fundamentale ale existenţei – SSI: Sănătate – smecta, Salvare – saprosan, Inspiraţie – imodium!

În sfîrşit“, continuă Hamlet în aceeaşi notă shakespeariană, „totul e bine cînd se termină cu bine. Un alt frate de-al nostru universitar, care a venit la mine, la o comisie de concurs, a trecut, şi el, printr-o experienţă-limită, chiar în toaleta facultăţii nostre. Din cauza crizei (eterne) de hîrtie din băile autohtone, omul a scos, disperat, o bancnotă de 500 de lei, unica pe care o avea în buzunar. A fost, după cum îmi zicea apoi, cea mai scumpă taxă de WC plătită de el vreodată. Acasă a minţit că a fost jefuit, noaptea, la colţul blocului unde locuia. La insistenţele nevestei, a scris şi o declaraţie la Poliţie, dar fapta a rămas, se înţelege, cu autor necunoscut. Ştii ce mi s-a părut interesant în întîmplarea asta? Colegul în cauză a devenit, pe neaşteptate, un nostalgic ceauşist, deşi în anii ’90 petrecuse, ca student, zile întregi în Piaţa Universităţii. Spunea că bancnotele de hîrtie, albastre, de 100 de lei, cu figura lui Bălcescu pe ele, de pe timpul lui Ceaşcă, erau net superioare celor contemporane, de plastic, de 500 de lei, personalizate cu chipul lui Eminescu. În general, tipul nu oferă explicaţii pentru transformarea sa ideologică intempestivă, dar luptătorii din toaletele româneşti şi le imaginează singuri.“ 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.