TÎLC SHOW

Dicţionarele noastre nu oferă totdeauna cititorului, din păcate, cele mai desluşite explicaţii etimologice. Aşa se face că originea unui cuvînt ca tîmpit, unul dintre cele mai frecvente în româna colocvială, poate părea – la o căutare în dicţionare – mai complicată decît este în realitate.

Nu de mult timp, v-am spus o poveste cu nişte „puţari“ – cei care sapă sau repară puţuri. Acum vă voi spune una despre meseriaşii care se ocupă de celălalt capăt al circuitului apei dintr-o gospodărie.

Mai tînărul meu prieten intră în birou, la primele ore ale dimineţii, şi îmi spuse, precipitat, cu emoţie vizibilă în glas: „A luat André Malraux Premiul Nobel pentru Literatură!“ Lucram la nişte chestiuni administrative, iar informaţia transmisă brusc mă trezi din calcule complicate.

E surprinzătoare uşurinţa cu care unele mesaje publicitare contemporane recurg la cuvîntul fericire. În contexte dintre cele mai banale, fericirea e asociată băuturilor răcoritoare, farmaciei, micului dejun, arderii caloriilor etc.

Alle Jahre wieder… cu regularitate şi de şase decenii, anual cam la aceeaşi dată, editori din Germania şi din mai toate ţările lumii îşi etalează producţiile în pavilioane de dimensiuni foarte variate, în funcţie de bugetul alocat, dar şi de prestigiul pe care şi-l arogă.

În ultima perioadă, Vrancea ne tot leagănă uşor, iar Guvernul vrea să ne avertizeze cînd vine cutremurul. Să ne dea alarma, pe oriunde am fi. Evident, seismele nu pot fi prezise nicăieri în lume. Dar nimeni nu contrazice această idee.

Turnura pe care a luat-o viaţa unui coleg de-al meu de şcoală – după ce a fost învestit într-o funcţie cu oarecare miză socială şi economică – merită descrisă succint aici, deşi locul ei ar putea fi mai degrabă într-un roman de aventuri spectaculoase.

S-a scris destul de mult despre „feminizarea“ numelor de profesii şi funcţii, în diferite limbi şi culturi. În genere, intenţia de a impune în uz forme feminine e întemeiată pe ipoteza legăturii indisociabile dintre limbaj şi gîndire şi e pusă sub semnul militantismului feminist.

Mulţi au căzut în admiraţia protestelor împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. Şi, teoretic, ar fi putut fi o mişcare de admirat. Părea a fi clasica luptă a societăţii civile împotriva marii companii veroase care încearcă să obţină profituri distrugînd natura.

Selecţionerul, ca şi mai-marii ţării, ne reprezintă la fix, e ca noi, aşa cum nu vrem să ştim că sîntem. Nu ne place de el, cum nu ne place de noi, dar n-avem ce face, trebuie să mergem mai departe în formula asta, a minimului şi scrîşnitului succes.

Filă de jurnal: luni, 30 septembrie 2013, ora 19. Mă trezesc lenevind după o zi agitată. În deplin acord cu o veche zicală americană (idle hands are the devil’s playground/cel care nu face nimic face lucrarea diavolului), iau o decizie neinspirată.

Nu doar cuvintele-tabu, măscările sau blasfemiile pot fi cu totul absente din limbajul unor vorbitori, chiar dacă apar extrem de frecvent în vorbirea altora. Şi alte cuvinte sau expresii sînt obiectul unor preferinţe ferme.

A scris despre violatori cărora le pare rău, despre mercenari închipuiţi, despre Obama şi atacurile ucigaşe cu drone, despre părinţii lui, despre criza financiară, despre Nicole Kidman, Matt Damon, Kevin Spacey, Brad Pitt şi mulţi alţii.

Cîinii încep să latre şi se reped la noi. Unul e mic, dar ceilalţi doi sînt destul de mari şi ameninţători. „Staţi liniştiţi, vorbiţi cu ei că nu vă fac nimic.“ „Am mai auzit noi vorbele astea cu nu vă face nimic şi, pe urmă, cîinele sare pe tine şi te muşcă.“

Decanul alerga, tulburat, pe coridoarele corpului principal al Universităţii. Deschiderea festivă a anului academic părea să fi creat o nebunie generală. Parcările din campus erau blocate, profesorii şi studenţii se înghesuiau la orare, iar bobocii se aflau într-o derută totală, vecină cu halucinaţia.

Eticheta „limbă de lemn“ a fost aplicată, în ultimii 20 de ani, mai multor tipuri de texte, nu numai celor produse de comunicarea politică. Uneori, judecata era nedreaptă: nu orice stil complicat, greu de înţeles, încărcat de formule fixe, merită caracterizarea peiorativă, cu implicitele ei acuzaţii de rigiditate, redundanţă şi clişeizare.

Drum lung prin Bulgaria şi apoi un ultim efort pe luminoasa autostradă grecească, pînă la ferry-ul de la Keramoti. O măsea în curs de dezumflare, combinată cu anunţuri meteo îngrijorătoare, despre viitorul apropiat.

Am sunat la uşa lui Cristi, amicul meu din copilărie, destul de îngrijorat. Un prieten comun îmi spusese despre el lucruri înspăimîntătoare. L-ar fi văzut, cu expresie delabrată, oprind necunoscuţi în plină stradă şi punîndu-le întrebări bizare.

Unele creaţii lexicale din limbajul popular şi familiar ajung surprinzător de repede să fie acceptate de uzul standard. De obicei, rolul de intermediar e jucat de mass-media, care recurge la cuvinte pitoreşti ca mijloc de captare a atenţiei: pentru a trezi curiozitatea celor care nu le cunosc şi simpatia celor care le folosesc curent.

La nimic, dacă e să ne uităm peste umăr, îndărăt. Evident, intenţia e minunată. Realizarea riscă să fie conform tradiţiei. Încă de cînd făceam eu şcoala, vremea Nadiei, apoi a lui Vasile Stîngă şi Hagi, educaţia fizică – sportul, cum îi ziceam – era văzută ca o materie auxiliară, un moft barbar.

După grozava biografie a tenismanului Andre Agassi, aceeaşi editură Publica a tradus în româneşte şi povestea marelui şi veşnicului său rival – Pete Sampras. O carte scrisă de Sampras împreună cu jurnalistul Peter Bodo, redactor-şef al revistei Tennis, tot aşa cum Agassi şi-a scris povestea împreună cu jurnalistul J.R. Moehringer, deţinător al premiului Pulitzer.

Scriam săptămîna trecută, la această rubrică, despre caznele bunului samaritean şi mi-am amintit de un text mai vechi de-al lui Andrei Pleşu, intitulat Despre bunătate. Spunea acolo autorul că a fi bun, pe meleagurile carpato-danubiene ale prezentului, este practic o cvasiimposibilitate.

Un clip publicitar recent lansează un nou tip de biscuit, evocînd, cu destulă autoironie, toposul mîndriei naţionale jignite: „Ne-au luat oina, sportul nostru naţional...“ Ideea nu e rea, pentru că utilizează ceea ce un site specializat numeşte, cu umor de data aceasta involuntar, „asocierea identitară român – oină“ (oina.ro).

La prestigiosul Festival de muzică barocă de la Ambronay, lîngă Lyon, William Christie şi Les Arts Florissants au avut, în septembrie 2009, un triumf cu oratoriul lui Händel, Susanna. A, da, ştiu interpretarea, o auzisem cu patru zile înainte, la Festivalul Enescu.

La 200 de ani de la naşterea lui Richard Wagner, în programul Festivalului „George Enescu“ a fost inclusă tetralogia Inelul Nibelungilor, considerată cea mai spectaculoasă operă muzicală a tuturor timpurilor. Tetralogia nu s-a mai cîntat integral la Bucureşti de multe decenii, nimeni nu pare să ştie exact cîte.

Am văzut, de-a lungul vieţii, atît de mulţi buni samariteni suferind de pe urma propriilor impulsuri altruiste, încît mă întreb, uneori, cu toată seriozitatea, dacă existenţele noastre nu stau sub semnul ironiei mai mult decît sub oricare altul?

După o lungă tăcere, posturile noastre de televiziune au început – fie pentru a reflecta schimbarea de poziţie a patronilor, fie dintr-o uşoară îngrijorare concurenţială – să ofere imagini şi comentarii asupra manifestaţiilor şi a marşurilor de protest din ultimele săptămîni.

"Să nu-i credem pe nemţii noştri mai şmecheri decît cei originali. Şi-apoi, cu doar o comunitate sau două germanofile, mişcîndu-se natural printre manele, e greu să ai spor. E varianta Ahile pe invers (în sensul călcîiului). Sîntem buni, cu condiţia ca toate astrele să se alinieze fix cînd ridicăm noi ochii spre cer."

De cîţiva ani, există Presseurop.eu. Mi se pare o idee simplă şi foarte eficientă: se preiau articole din presa care apare în fiecare dintre ţările membre UE şi se traduc în zece limbi – engleză, franceză, spaniolă, portugheză, germană, polonă, română, italiană, cehă, olandeză.

Madam Florea de la 3 îşi scoate cîinele de companie la plimbare de cîteva ori pe zi. De fapt, şi stăpîna, şi căţelul stau mai mult pe-afară decît prin casă. Măcar la una dintre ieşirile zilnice, bătrînica are cu ea şi ceva resturi de mîncare pentru „fraţii“ vagabonzi ai răsfăţatului ei Bubico.

„Traversam strada la Universitate şi, cînd s-a făcut verde, fără să-mi dau seama, m-am închinat, plin de cucernicie şi cu adînci plecăciuni, la semafor, stîrnind chicotelile unor studente care veneau din sens opus şi tresărirea vizibilă a unei bătrîne ce se pregătea să păşească pe stradă alături de mine.“

Cu cîteva săptămîni în urmă, din lipsă de subiecte şi mai ales din dorinţa de a umple timpul de emisie, evitînd teme de actualitate mai complicate, aproape toate posturile de televiziune zise „de ştiri“ au găzduit discuţii nesfîrşite, inutile şi de cele mai multe ori superficiale, despre alegerea regelui/regilor romilor.

Acoperişul începuse să se strice, prin unele locuri chiar intra ploaia. Cei care mai fac şiţă sînt pe cale de dispariţie, la fel şi meşterii care ştiu s-o pună pe casă. Împreună cu prietenul meu, zis Moşu’, ne-am încumetat să ne apucăm singuri de treabă.

Tot urmărind bîlbîielile din politichia românească, scandalurile dintre diversele clanuri ale puterii şi inadecvarea care îi însoţeşte pretutindeni pe oficialii noştri, de parcă ar face parte din ADN-ul lor, mi-am amintit de butler-ul creat, în anii ’80, de scriitorul nipono-britanic Kazuo Ishiguro, în celebrul roman Rămăşiţele zilei.

Manifestaţiile din ultimele zile au adus destul de des în discursul public nu numai termenul hipster, ci şi pe aparent mai puţin exoticul corporatist (prezent şi el în multe dezbateri antropologice şi culturale din ultimii ani).

Pe unele străzi din centrul Bucureştiului, de la un capăt la altul, în dreptul fiecărei instituţii sau firme stă cîte un individ cam fără treabă. De obicei, sînt oameni trecuţi de o vîrstă, cu păr alb şi burţi respectabile şi pare că se cunosc între ei. Hainele lor nu dau tocmai impresia de fresh, dimpotrivă.

Tînărul universitar filolog se aşeză, obosit, la o masă de pe mica terasă aflată în vîrf de munte. După atîta drumeţie, cabana de lemn, izolată între pădurile de brad, i se păru o veritabilă oază de fericire. Cu ferestre ondulate, aidoma ochilor, edificiul liliputan îşi iţea acoperişul ţuguiat, din vegetaţia abundentă.

Expresia colocvială a schimba calimera e foarte folosită, în ciuda caracterului relativ obscur al substantivului pe care îl cuprinde, sau poate tocmai datorită acestuia: aşa cum observa Iorgu Iordan acum mai bine de o jumătate de secol, „expresivitatea formulei vine de la originea străină a cuvîntului principal“ (Stilistica limbii române, 1944, capitolul „Izolări“ [1975: 273]).

Relativ recent, am rugat un mai tînăr amic să mă ajute, pe ultima sută de metri, cu două bilete la o semifinală de Wimbledon (misiune imposibilă, ştiu...). Apelul meu era motivat de faptul că el mă mai salvase cîndva, tot la un meci de tenis care se juca cu casa închisă, cu o invitaţie din partea sponsorului principal al turneului.

Luna septembrie 2013 aduce multe surprize pentru cei care iubesc muzica bună: sigur, e Festivalul Enescu, dar sînt şi multe discuri de cea mai bună calitate, accesibile şi celor care nu au mai prins un bilet la Festivalul Enescu.

Cînd eram mic, am auzit, în interiorul unei discuţii aprinse între taică-meu şi cîţiva amici de-ai săi, pe cineva exclamînd cu o silă enormă: „Sîntem, domnilor, o literatură mică, fără un Nobel măcar, unul singur, acolo, de sămînţă...“

În discursul public românesc, etichetările morale negative sînt aplicate fără ezitare, în situaţii conflictuale, de ceartă şi atac: aşa aflăm, pe rînd, de la adversarii oficiali sau de la moderatorii înverşunaţi, că diverşi politicieni sînt hoţi, criminali, corupţi, trădători etc.

"Îmi rămîne în minte ceva despre cine era Costică Ştefănescu. Pentru că nu putea fi oricine. Mă refer la meciurile din curtea şcolii, sau din „vale“, maidanul prăfuit de lîngă baltă, Balta Albă.Costică Ştefănescu trebuia să fie un tip înalt, cu „statură“, cu voce autoritară, cu şuturi în fund cui nu făcea ce trebuie."

Nu e ceea ce sîntem obişnuiţi să numim „coşar“. Dar nici meseria nu mai e ceea ce ştiam. Adrian Iuga a terminat Facultatea de Instalaţii pentru Construcţii, în 1986, ca specialist în informatică pentru instalaţii. În anii ’80, informatică?... – mă mir.

Nu apuc să intru bine pe poarta atelierului că şeful, aplecat asupra unei roţi, îmi priveşte o clipă bicicleta peste umăr şi mă întreabă: „Probleme cu frîna din faţă? Nu mai funcţionează? S-a îndoit cablul?“ A ochit buba din prima şi mă scuteşte de explicaţii.

"Deduc din interogaţie, dar poate mă înşel, că plecaţi de la ipoteza că Sorana Cîrstea şi Simona Halep sînt anonime în România. Sînt? Eu nu cred asta. Dimpotrivă, cred că sportul are o capacitate de promovare superioară performanţei sportive în sine."

Încercînd să mă „remediez“ deunăzi, în camera de hotel, după o dimineaţă plină de ascensiuni montane, am deschis demodatul televizor Samsung, aşezat deasupra minibarului ticsit cu răcoritoare şi alcoholic beverages de tot soiul şi de toată gradaţia.