TÎLC SHOW

Cît de uşor se poate degrada sensul termenilor de politeţe a arătat-o Lazăr Şăineanu, înregistrînd (în Încercare asupra semasiologiei limbei române, 1887) conotaţiile negative ale unor cuvinte cîndva la modă şi pline de respect, de la jupîn la coană şi madamă.

„Sînt inginer instalator, dar nu am practicat niciodată“ – îmi spune zîmbind Ada Solomon despre meseria sa. Cînd a terminat facultatea („onorabil, zic eu, din respect pentru profesorii mei, pe care i-am iubit foarte tare“), s-a angajat ca agent de vînzări, apoi a lucrat în publicitate.

Un prieten mi-a istorisit o întîmplare din vremea cînd era foarte tînăr, în ultimii ani ai guvernării Celui mai iubit fiu al ţării. Era în august, imediat după sărbătorirea Zilei Naţionale, în vremea în care evenimentul istoric de la 23 august 1944 căpătase titulatura oficială de „Revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă“.

"Fanii iubesc fantome. Care se întrupează din cînd în cînd, dar n-au corporalitate permanentă nici măcar cînd e vorba de echipe istorice. Unii au noroc. Situaţia Timişoarei e exemplul cel mai bun: există formaţia din Liga a 5-a, susţinută de bărbaţi, femei copii, bunici pe biciclete, un pluton care se deplasează prin satele de vest, la meciurile în deplasare, colorînd cîmpia în violet, în lipsa lavandei"

Scriam aici, în urmă cu puţin timp, despre supravegherea scriitorilor francezi clasici de către poliţie, aşa cum o prezintă Robert Darnton în celebra lui carte The Great Cat Massacre / Marele masacru al pisicii. În acelaşi volum, am remarcat şi un alt episod demn de toată atenţia.

Unele expresii idiomatice au primit explicaţii mulţumitoare, în vreme ce altele (destul de multe) îşi păstrează secretul originii, producîndu-i vorbitorului actual impresia derutantă şi adesea hazlie a unor alăturări semantice absurde.

Am aflat mai degrabă întîmplător despre proiectele sale, dar mi s-au părut din prima clipă potrivite pentru a vorbi despre ele în această pagină. Cînd se enumeră potenţialele atracţii turistice ale României, de 20 de ani încoace, pe listă apar şi bisericile fortificate din Transilvania. Doamna Carmen Schuster chiar se ocupă de restaurarea şi punerea lor în valoare.

Eram la mare, pe litoralul nostru agitat şi semi-trist cînd, din cine ştie ce motiv, mi-a răsărit brusc în minte o imagine foarte veche. O cameră de hotel în care eram împreună cu mama, în vizită la o fostă colegă de-a ei de facultate. Începutul anilor ’70. Colegei i se zicea într-un fel de neuitat: Pupi.

Unul dintre eroii Patericului egiptean a dorit, la un moment dat, să facă o demonstraţie de forţă. Se răspîndise în chinovia sa vestea că păgînii invadaseră ţinutul şi începuseră prigoana împotriva creştinilor. Ardeau locurile de rugăciune şi îi treceau prin sabie pe monahi.

Diferitele sesiuni de examene naţionale – de maturitate, bacalaureat, titularizare etc. – readuc periodic în discursul public, în ştirile şi în comentariile jurnalistice, termenul depreciativ loază. Sensul său actual e legat mai ales de neseriozitatea juvenilă: sînt loaze elevii chiulangii, dar şi, prin extensie, cei asimilaţi lor.

"Încerc un răspuns informativ. Vlad Chiricheş, 24 de ani, este fotbalist la echipa naţională şi la Steaua, club unde cîştigă 10.000 de euro pe lună. A primit o ofertă de transfer la echipa londoneză Tottenham, unde ar fi cîştigat 120.000 de euro pe lună, cît ia la Steaua într-un an."

Ani la rînd, a tradus din engleză textele pe care le publica Andrei Codrescu la rubrica sa din Dilema. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea „potriveală“ perfectă între stilul, nuanţele, intenţiile şi chiţibuşurile autorului şi expresivitatea găsită de traducător.

Nu ştiu cîţi îşi mai amintesc cum, imediat după Revoluţie, un Radu Câmpeanu trebuia să explice oamenilor, la televizor, ce înseamnă privatizare. Şi exemplifica prin tutungeria sau franzelăria de la colţul străzii, care, spunea el, nu vor mai fi ale statului, ci ale unui particular care se va ocupa de respectiva afacere.

Mă caută, la intervale mari, o fostă excelentă studentă, acum profesoară de engleză într-o şcoală din Iaşi. Persoana în cauză este de o admirabilă fineţe şi discreţie, învăluindu-şi rarele solicitări de întrevedere cu nenumărate scuze şi politeţuri.

Substantivele sfîrşit şi final intră în seria, largă, a perechilor de sinonime create prin modernizarea vocabularului românesc în secolul al XIX-lea: nădejde şi speranţă, a sfătui şi a consilia, taină şi secret, slujbă şi serviciu etc.; cum se ştie, s-au introdus atunci, prin împrumut din limbile romanice şi din latină, echivalente noi ale cuvintelor mai vechi, de alte origini.

"Pentru că: dacă facem sport, cine se mai uită la televizor? Ei? Uite, asta înseamnă să întrebăm înainte să ne gîndim bine, temeinic şi apocaliptic la consecinţe. Apoi: sportul e văzut de mulţi ca un serviciu de la care orice om e îndreptăţit să-şi ia vacanţă."

Între sfîrşitul Primului şi începutul celui de-al Doilea Război Balcanic (decembrie 1912 – iunie 1913), problema aromânilor a fost în centrul discuţiilor bilaterale purtate de România – în două rînduri, la Londra, în ianuarie, şi la Sankt Petersburg, în mai 1913, Bulgaria s-a angajat să le respecte autonomia culturală şi ecleziastică;

Cunoaşteţi replica: „Lasă, mamă, să aibă de toate, că noi n-am avut aşa ceva, să aibă copilul.“ E justificarea clasică a multor părinţi pentru satisfacerea oricăror pofte ale odraslelor. Evident, genul acesta de părinţi au fost crescuţi într-o perioadă de mari lipsuri şi pun un mare preţ pe chestiunile materiale.

Recomandarea de thriller, din ghidul TV, m-a făcut, în urmă cu vreo două săptămîni, să optez pentru vizionarea (pe HBO) a unui film intitulat Nid de guêpes (Cuib de viespi). Filmul era o „coproducţie europeană“. Nu vezi prea des thriller-uri europene, să recunoaştem.

Faptul că nişte (absolut normali) cetăţeni din vremea noastră ar putea fi numiţi troglodiţi doar pentru că locuiesc în caverne, în spaţii săpate în stîncă, e destul de greu de imaginat pentru vorbitorii de română. Termenul troglodit e internaţional (vezi fr., eng. troglodyte) şi provine dintr-un compus grecesc, cu sens transparent.

De ce ai vizita, în vacanţă fiind, un Muzeu Internaţional al Ziarelor? Nu doar din pură curiozitate turistică, ci pentru că, aşa cum scrie pe site-ul www.izm.de – e unul dintre cele mai mari din lume şi, renovat complet şi redeschis în 2011, are o formulă de prezentare modernă şi interactivă.

Noi, copiii, îi ziceam Moşu. Aşa şi arăta, avînd pe cap o căciulă asemeni celei pe care o purta Ceauşescu la proces. Se vorbea că luptase în al Doilea Război Mondial şi fusese decorat pentru merite în luptele din Ungaria. În rarele momente de pace, îi invita pe copiii din faţa blocului în apartamentul lui, să le povestească şi să le arate poze din acele vremuri.

Supravegherea scriitorilor de către Poliţie nu este o invenţie a regimurilor totalitare din secolul al XX-lea, ci o practică tradiţională, ale cărei origini se pierd în istorie. Un splendid studiu al istoricului şi antropologului american Robert Darnton – Un inspector de poliţie îşi sortează dosarele –, inclus în Marele masacru al pisicii, demonstrează foarte convingător ipoteza de mai sus.

Între celebrele perechi de paronime care apar mereu în probele de cunoaştere lexicală sau de perspicacitate la examenele de limba română (a apropia şi a apropria, a enerva şi a inerva etc.), nu e pomenită de obicei (din sănătoasă prudenţă: gîndiţi-vă ce ar produce exerciţiul de tipul „Alcătuiţi cîte o propoziţie pentru a ilustra sensul cuvintelor...“) perechea orgie – urgie.

"Acum, depinde la jumătatea a ce din ciclism. La dopaj, nu îi sîntem nici la degetul mic, dintr-un motiv destul de simplu: ca să existe dopaj, trebuie să apară ceva speranţe de performanţă la orizont. Nu e cazul. La jumătatea drumului, da, am putea fi."

The Shipping Forecast este transmis de postul de radio BBC 4, din partea Agenţiei Maritime şi de Coastă. Totul a început în 1859, cînd vasul Royal Charter s-a scufundat lîngă Anglesey, în urma unei furtuni; 450 de oameni şi-au pierdut atunci viaţa.

A început ca jurnalistă la Mediafax şi Adevărul şi a ajuns, după cîţiva ani, în mediul corporatist, fondatoarea unui ONG şi iniţiatoarea unor proiecte educaţionale. Simona David-Crisbăşanu s-a specializat, în timp, în comunicare şi relaţii publice, dar pe blogul său scrie că, de la o vreme, nu mai simte aceeaşi dorinţă de a comunica şi de a socializa.

Geamand Geamanduridis, grecul pe care l-am poreclit aşa fiindcă stătea pe malul mării cu fluierul, de pază, să nu care cumva să depăşească vreun înotător geamandurile. A fost şi individul acela care trecea în fiecare noapte prin faţa hotelului din Larnaca, mereu la aceeaşi oră, cu motorul său monstruos de gălăgios, şi pe care un turist obosit îl pomenea pînă şi la secţiunea de comentarii despre hotel.

Am recitit, deunăzi, o conferinţă a lui G. Călinescu, ţinută prin anii ’50 la o sesiune festivă (dedicată lui I.L. Caragiale) în cadrul Academiei Republicii Populare Romîne (sic!). Discursul respectiv se ocupă, evident, de autorul Scrisorii pierdute („omul şi opera“) şi, deşi se bazează pe texte scrise de autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, în perioada interbelică, are cîteva „intruziuni“ ideologice dictate de spiritul revoluţionar al epocii.

Tentaţia diminutivării, ţinută oarecum în frîu de considerente raţionaliste şi de normele de eleganţă proprii culturii înalte, nu încetează să ne surprindă în viaţa de zi cu zi. Româna – ca multe alte limbi europene cunoscute (italiana, spaniola, germana, greaca, rusa etc.) formează diminutive cu mare uşurinţă, cu un număr considerabil de sufixe şi pornind de la bazele cele mai diverse – de la substantive pînă la adjective şi adverbe, ba chiar şi interjecţii (aolică).

"Dacă n-am avut un Havel în politică, n-am avut nici un Popescu în conducerea fotbalului, pînă acum. Şi asta nu ţine de Havel sau de Popescu, ci de noi. Pentru că un lider progresist şi competent este, în bună măsură, extracţia mediului de unde provine, care-l elevează şi pe care ajunge să-l conducă pentru a radia „puţin mai bine“ în jurul său."

"În primul rînd, ar trebui să înţelegem că a da e mai important decît a lua. Apoi, lucrul în echipă. Iar în al treilea rînd, spiritul antreprenorial şi iniţiativa. Căci antreprenoriatul va salva România – prin întreprinderile mici, prin meseriaşi, meşteşugari, mică producţie, turism, agricultură. Spiritul antreprenorial trebuie educat din grădiniţă."

Am scris, odată, despre o ciudată coadă la un restaurant din Paris, undeva pe lîngă Porte Maillot. Lumea, înşirată în faţa intrării, aştepta cu stoicism, apărîndu-se de ploaia uşoară cu umbrele colorate. Din cînd în cînd, pe măsură ce se elibera cîte o masă, uşa se deschidea şi dinăuntru apărea o doamnă în vîrstă, cu faţa plină de riduri, care îi invita în restaurant pe următorii clienţi.

Într-un nostim articol – intitulat „Cum să ne chivernisim timpul“ şi inclus în Al doilea jurnal minim al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfîntului Baudolino) –, celebrul semiotician face o observaţie demnă de toată atenţia intelectualilor umanişti.

În limba standard (exersată în şcoală şi folosită în zonele din mass-media încă necucerite de registrul colocvial-argotic) şi în alte variante ale limbii cultivate pare să se petreacă o schimbare insidioasă, greu de observat de către vorbitori, pentru că nu introduce elemente noi, ci intervine doar în raportul de frecvenţă între elemente stabile şi centrale ale limbii.

"Brazilia e România, care e Argentina, care e Rusia. Acestea sînt ţări alcătuite din zei şi muritori. Zeii sînt politicienii, fotbaliştii, bogaţii, artiştii. Muritorii sînt toţi ceilalţi, plus ziariştii, cei mai muritori dintre toţi. Acestea sînt ţări feudale, cu două caste – proştii şi deştepţii."

Am fost curios să aflu ce caută acolo, aşa că i-am cerut un interviu rapid, pe chat, în „pauza“ dintre două episoade ale evenimentelor de la Istanbul. Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este singurul jurnalist român care a transmis, sistematic, ce s-a întîmplat în ultimele săptămîni în Turcia.

Ronald Reagan era actor. În rolul de preşedinte a trecut, însă, cu mult dincolo de limitele simplei prestaţii actoriceşti. Mandatul său a fost plin de conţinut. Graţie strategiilor puse la cale sub administraţia sa, Statele Unite ale Americii au cîştigat Războiul Rece.

N-aş putea spune cu exactitate de ce mi-a displăcut ideea de vînătoare, încă din copilărie. Pot invoca, bineînţeles, argumentul masacrului animalier – care, cred, dezgustă pe oricine, la rigoare, chiar şi pe amatorul de experienţe cinegetice –, dar nu e vorba numai despre aceasta.

O serie de pseudoreguli gramaticale şi pseudoexplicaţii etimologice circulă de multă vreme printre vorbitori, alcătuind un folclor lingvistic la a cărui perpetuare contribuie, uneori, şi şcoala (prin profesori cu convingeri ferme, dar fără dorinţa de a le verifica temeiurile), avînd în ultima vreme, ca mediu ideal de răspîndire, Internetul.

„Europavox“ – un titlu atît de sugestiv pentru o muzică interesantă, să fim sinceri, a demarat încă de acum opt ani, nu cu o ţară prezentă, ci cu măcar 20! Şi pentru ca simbolul să fie şi mai puternic, festivalul încearcă să ţină cont de preşedinţiile rotative ale Uniunii Europene. Un festival plictisitor, deci? O, nici vorbă.

Austria a însemnat pentru noi, multă vreme, cea mai apropiată ţară occidentală, primul colţ al paradisului în care ajungeau temerarii care fugeau de comunism, lagărul de la Traiskirchen care, în ciuda numelui de „lagăr“, era prima etapă în drumul către o viaţă mai liberă şi mai bună.

Conflictul dintre generaţii – desfăşurat cu precădere în lumea creatorilor (artistici, ştiinţifici şi politici) – reprezintă, bineînţeles, o realitate universală şi umană, fiind imposibil de delimitat cronologic, psihologic, etnic şi mentalist. Ciocnirea vîrstelor spirituale face parte, în ultimă instanţă, din codul nostru genetic şi indică o nevoie vitală de progres.

Necuprins în listele de cuvinte ale celor mai multe dintre dicţionarele noastre, cuvîntul calmitate apare, din cînd în cînd, în uz, înlocuind substantivul calm, cam în acelaşi fel în care rigurozitate îl înlocuieşte, uneori, pe rigoare.

"Păi, cine a zis că rămîne? Dan Petrescu e cel mai haios cînd zice că are un contract de respectat, dar nu uită să aducă aminte că nu şi-a dus pînă la capăt, practic, nici o înţelegere. Reghecampf, dacă rămîne, o face măcar ca să apuce ziua în care majoritatea celor care apar la TV îi vor rosti corect numele."

Radu Tătucu este preşedintele acestei organizaţii care îşi asumă, programatic, un vis: „Our dream is to build a fair and competitive Romania by 2020.“ A studiat la Harvard, la John F. Kennedy School of Government, iar acum urmează un program de master la London School of Economics.

Mă angajasem la un ziar important, plin de jurnalişti cunoscuţi. Directorul, un celebru om de presă, fusese cît se poate de generos şi de elegant cu mine. În momentul în care Radio Europa Liberă tocmai îşi închisese biroul de la Bucureşti, aruncîndu-ne, pe cei cîţiva jurnalişti care eram acolo, în lumea presei româneşti de tranziţie, el mi-a reoferit acelaşi post pe care, cîndva, îl refuzasem.