TÎLC SHOW

Am citit, nu demult, o anchetă interesantă despre defectele personale. Întrebarea esenţială – care credeţi că sînt defectele dumneavoastră principale? – era adresată unor personaje mai mult sau mai puţin cunoscute.

Dacă regim  pierde teren, cel puţin în limbajul gazetăresc, în favoarea lui dietă, circulaţia sa este nelimitată în comentariul politic. Sînt zeci de mii de atestări ale sintagmelor formate din termenul regim şi numele propriu al unui preşedinte sau prim-ministru.

În prezent, conduce o importantă firmă de avocatură – Ţuca, Zbârcea & Asociaţii. În urmă cu aproape 20 de ani, Florentin Ţuca era student la Drept şi publica primul său articol în Dilema. Citeşte revista de la începuturile sale: „Am fost îndrăgostit de Dilema, ţin minte primul ei număr, cu editorialul lui Andrei Pleşu."

Ştiam, ca tot omul cu o oarecare cultură generală, că în Cipru a fost un conflict între greci şi turci; că Turcia a ocupat, în anii ’70, partea de nord a insulei, gonindu-i în sud pe toţi locuitorii de origine greacă; că grecii au răspuns cu aceeaşi monedă, gonindu-i pe etnicii turci în nord;

În jurnalul lui Mihail Sebastian (ţinut între 1935 şi 1944) vedem un personaj interbelic foarte interesant. Mă refer la profesorul bucureştean de filozofie Nae Ionescu, un fel de guru pentru şcoala Criterion-ului, dar şi o figură mondenă de prim rang.

Din cînd în cînd, la seria derivatelor (nume de agent) în -ac se mai adaugă cîte un termen, care poate rămîne o creaţie efemeră sau poate căpăta o mare frecvenţă în registrul familiar şi în limbajul publicistic.

Pentru că pot. Nici de tristeţe, nici de bucurie. De cilindree. Sînt cîţiva care au o capacitate excepţională în decilitri şi banii necesari pentru a-şi face plinul oricînd vor. E o chestiune de libertate absolută, care, incidental, se mai intersectează cu pretenţia absurdă a unei uşi de bloc de a exista.

În ultimii ani, a tradus în italiană mai multe volume de Mircea Cărtărescu – şi multă lume a aflat despre el în această calitate. Dar mult mai puţini ştiu, de pildă, că a publicat, în Italia, un volum despre Cimitirul Vesel de la Săpînţa: o antologie a inscripţiilor de pe cruci, studiate filologic şi critic.

Steaua tocmai a cîştigat campionatul. Patronul ei tocmai a fost condamnat la închisoare şi toată lumea se întreabă ce se va întîmpla cu marea noastră echipă. Un club de care s-au legat şi se leagă o mulţime de lucruri din ţara asta. Şi de care am şi eu legată o amintire pe care n-am reuşit s-o uit.

Spre sfîrşitul anilor ’80, student fiind, în Dealul Copoului, m-am împrietenit cu mai mulţi tineri arabi, majoritatea din Iran, Liban sau Iordania. Ca şi mine, ei studiau la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, însă numai pentru un an.

Se ştie că multe dintre cuvintele împrumutate din turcă au căpătat în română, treptat, conotaţii negative, devenind astfel sinonimele parţiale şi depreciative ale unor cuvinte mai vechi sau ale unor împrumuturi culte mai tîrzii.

Unii oameni, mai norocoşi, află de mici copii – sau poate ceva mai tîrziu – cam cum stă treaba cu literatura, muzica, arta, filozofia... Li se arată sau găsesc singuri, prin propriile aptitudini, drumul cel bun, canonul. Află că pe drumul acesta sînt marii creatori – de tipul, să zicem, Tolstoi, Beethoven, Rembrandt, Kant.

În două decenii şi ceva de profesiune universitară, am participat la cîteva zeci de aşa-numite „inspecţii pentru acordarea gradului I în învăţămînt“. Am colindat, practic, toate tîrgurile Moldovei şi trebuie să recunosc faptul că, peste tot, m-a impresionat natura esenţial bună a copiilor şi dăruirea (majorităţii) dascălilor lor.

Îndemnul „Spune-ţi părerea!“ e prezent la tot pasul, în mass-media şi mai ales în mediul virtual; îi răspund foarte mulţi, ceea ce nu exclude tot mai puternica depreciere a unei libertăţi prea la îndemînă şi lipsite de responsabilităţi.

Corina Şuteu a creat Asociaţia Culturală Ecumest şi un teatru de proiecte, a fost cîţiva ani directoare la UNITER, a fost directoarea ICR New York pînă anul trecut, cînd a demisionat în semn de protest faţă de noua conducere a ICR. Oamenii avizaţi spun că e cel mai bun manager cultural pe care îl avem.

Noua limbă postrevoluţionară a adus cu sine conceptul de dezvoltator imobiliar. Un termen repede întrupat de un soi anume de individ. Numele de dezvoltator te poate duce cu gîndul la un tip care-şi dezvoltă muşchii, ceafa şi burta. Adeseori, realitatea îţi confirmă acest gînd

Am doi colegi mari amatori de pescuit. În sezon, ei sînt cu antenele întinse, mereu în căutare de locuri potrivite pentru hobby-ul lor sportiv. Au ajuns să întrebe pe toată lumea dacă nu cunosc bălţi cu peşte sau măcar persoane din domeniul piscicol, capabile să le faciliteze accesul în diverse zone de profil.

Dincolo de ambiguitatea lexicală, formula „Eu şi scalpul meu ne simţim liberi...“, dintr-un clip publicitar des difuzat de posturile noastre de televiziune, conţine încă o formulare discutabilă: personificarea unei părţi a corpului şi asocierea ei cu întregul e un abuz semantic şi logic.

Pînă la cazul Oscar Pistorius, publicul a văzut doar faţa eroică a eforturilor pe care le fac performerii cu handicap. Ei au impresionat şi au inspirat. Pentru prima oară în istorie, Jocurile Paralimpice s-au disputat cu casa închisă, anul trecut, la Londra.

La început, am crezut că vorbesc eu prea rar. Apoi, mi-am dat seama că profesorul Radu Gologan intuieşte încotro „bat“, cînd încă n-am ajuns nici la jumătatea întrebării. Vorbeşte pe un ton cald, zîmbeşte tot timpul, foloseşte cuvîntul „copii“ în momentul în care se referă la elevi şi studenţi.

Acum, dacă tot au trecut Sfintele Paşti, să vă povestesc cum se poate pregăti un miel de Revelion. Era mai degrabă un berbecuţ de vreo 17 kilograme, cumpărat de la nişte turci din Berceni şi urma să devină vedeta acelui Revelion pe care îl programaserăm în creierii munţilor.

Îmi amintesc, ca prin ceaţă, fizionomiile colegilor din şcoala primară. Nu însă şi pe cea a Ionuţei, comandanta noastră de detaşament. Cu privire ageră, buze subţiri, strînse parcă într-o grimasă a efortului permanent, şi o expresie a îndîrjirii neostoite, faţa bătăioasei pioniere avea în ea, cu siguranţă, ceva inubliabil.

În explicaţiile lingvistice, se invocă uneori o presupusă tendinţă de evitare a omonimiei, care ar explica preferinţa unei limbi (mai exact, a vorbitorilor ei) pentru anumite forme şi respingerea altora. Ipoteza, în principiu verosimilă, e contrazisă foarte des de evoluţiile reale ale limbii.

"Sportul din prezent mai seamănă cu cel de la înfiinţare în proporţia în care agricultura de tip Monsanto ar mai avea ceva de-a face cu cea sumeriană. Cînd sportivul devine un soi de cosmonaut, supus testelor de tip cobai şi aruncat în condiţii extreme, există riscuri."

La petrecerea de 20 de ani a revistei noastre (care a avut loc în februarie), unul dintre premiile la tombolă a fost „un interviu în Dilema veche“. Cînd l-am anunţat, de pe scenă, nu a venit nimeni să-l revendice. Ulterior, un domn discret şi elegant m-a abordat zîmbind, mi-a arătat numărul de tombolă şi mi-a spus „sînt cîştigătorul interviului“. Domnul se numeşte Mihai Moroiu.

Amicul meu alpinist, cel despre care circulă vorba că a bătut un tren întreg, a prins imediat vorba ce-i spusesem, cum că mă simt în formă şi putem încerca să facem o tură „mai tare“. A părut foarte încîntat de idee şi nu cred că a mai înregistrat şi precizarea mea ulterioară: „tare pentru mine, nu pentru tine“.

În ultimele decenii, am împrumutat de la occidentali un obicei revoluţionar. Acela de a scrie recomandări. Spun „revoluţionar“, întrucît scrisoarea de referinţă reprezintă, cu adevărat, un fenomen funcţional în sistemele sociale supraaglomerate de informaţie, de tipul celor postindustriale.

Există cuvinte emblematice, care au capacitatea de a evoca – nu doar prin sens, prin obiectul desemnat, ci şi prin forma lor lingvistică – o epocă, un spaţiu, o categorie socială. Din această categorie ar putea face parte şi mileu; de aceea, probabil, e greu ca forma în uz să fie pretutindeni înlocuită de cea recomandată de norme, milieu.

"Fotbalul e frumos pentru că nu vrea să facă dreptate. Ori de cîte ori îl delegăm să fie justiţiar, fotbalul ne face de rîs, ceea ce nu e deloc rău în aceste zile în care orice zîmbet e util, mai ales cel îndreptat spre propriile naivităţi. Ani la rînd, cluburile din Spania au dominat Europa, făcîndu-ne să nu mai pricepem nimic."

Cînd am realizat interviul, venea de la susţinerea unui referat pentru teza de doctorat în horticultură. Mi-a arătat un proiect integrat de oeno-turism (parte a tezei sale) care te face să visezi: ceva fabulos. Dar Cătălin Păduraru are un stil de a te convinge că „fabulosul“ nu e atît de departe de realitate.

Piaţa a fost totdeauna bine aprovizionată, mai bine decît cea de la Bucureşti, cu legume mai frumoase şi cu brînzeturi mai gustoase. Ţăranii mai atenţi, mai puţin smuciţi, te să lasă alegi marfa, fără pretenţia aceea stupidă care mai apare uneori prin pieţele Bucureştene, de a te servi cu merele sau roşiile care vin „la rînd“.

G. Călinescu scria, în (noiembrie) 1937, pentru rubrica sa din Adevărul literar şi artistic, o „cronică a mizantropului“ absolut sclipitoare, cu rezonanţe – aş spune eu (din raţiuni ce se vor vedea mai la vale) – pînă în zilele noastre.

Termenii lozincă şi slogan ilustrau perfect, în presa românească de acum cîteva decenii, polarizarea produsă de maniheismul ideologic, fenomen pe care l-a descris Françoise Thom în Limba de lemn: împărţirea cuvintelor în bune şi rele, în cuvintele noastre şi cele ale duşmanului.

"Ne e frică să intrăm în bîrlogul ursului. Şi cîteodată chiar trebuie să o faci. În meciul care ne-a zdruncinat, observaţi că între cele mai lucide au fost Barbosa şi Navarro. De unde sînt ele? Nu contează. Nu provin din marele experiment de după 1945."

Cînd vorbeşte despre proiectele la care lucrează, Oana Marinescu transmite un fel de entuziasm bine controlat. De exemplu, despre Festivalul „George Enescu“ de anul acesta – a cărui strategie de comunicare o coordonează prin firma sa, OMA Vision – susţine că va transforma Bucureştiul într-un „oraş creativ“.

Era un tip care nu putea alcătui o frază cu cap şi coadă. Nu părea să-şi pună vreo problemă de logică. Cînd vorbea, înşira cuvintele într-un mod abracadabrant. Ciudat era că mesajul părea, totuşi, să se transmită. Unii îl receptau imediat. Era ca în textele acelea în care, inversînd literele din interiorul cuvintelor, acestea pot fi totuşi înţelese.

Deunăzi, într-un birou funcţionăresc, am trăit o scenă de toată frumuseţea, cu ramificaţii, aş spune, pînă în adîncurile mentalului nostru colectiv. Mi s-a cerut (politicos, trebuie să recunosc) să completez un formular complicat, cu zeci de întrebări şi anexe, între care nu lipseau şi cîteva legate de laptele pe care l-am supt de la mama.

Într-o recentă conferinţă ţinută în faţa publicului bucureştean, celebrul lingvist David Crystal şi-a prezentat o carte publicată în 2011 – The story of English in 100 words –, explicînd cum a ales cuvintele reprezentative de la care să poată reconstrui o istorie culturală (şi subiectivă) a limbii engleze.

Scriind aici, în mai multe rînduri, despre limba „framericană“, am retrăit, mnemotehnic, o întîmplare ce a trasat inubliabile semnificaţii în interiorul iniţierii mele transatlantice. Pe la începutul stagiului doctoral american, singur şi suficient de stingher, obişnuiam să nu refuz nici o invitaţie de socializare, oricît de formală, bănuind că doar aşa voi depăşi istovitorul şi degrabă vărsătoriul de energie intelectuală „dor de casă“.

"Caragiale spunea că, dacă România e o ţară în care nu se face mult şi nu se gîndeşte mult, măcar se vorbeşte mult. E valabil! Politicienii români vorbesc cum nu vorbesc alţii – nu ştiu cum e în Italia, de pildă, dar în România se vorbeşte extrem, extrem de mult."

Sînt unii oameni cu care te înţelegi perfect, de la primele cuvinte. Era un unchi îndepărtat, de care auzeam vorbindu-se prin familie, la cîţiva ani o dată. Nu-l mai văzusem niciodată, dar din prima clipă cînd am făcut cunoştinţă, l-am simţit aşa de apropiat, de parcă ne ştiam de cînd lumea.

Buletinele meteorologice de acum mai bine de un secol seamănă surprinzător de mult cu cele de azi. Numite Buletine atmosferice, emise de pe la 1884 de Institutul (iniţial Observatorul) Meteorologic din Bucureşti, acestea erau publicate în Monitorul oficial (MO) şi în mai multe dintre ziarele vremii.

Dorinţa de a învăţa. De a veni la zi cu fotbalul. Capacitatea de a depăşi ideile fixe, de a trece de la senzaţii, premoniţii sau superstiţii la buna şi vechea metodă de a aduna unu şi cu unu. Îi lipseşte ştiinţa şi voinţa de a profita de ştiinţa altora. Există o singură echipă care face asta, şi se vede.

"Pînă la urmă, orice afacere îşi propune nu doar să facă bani – ăsta e doar un scop pragmatic –, dar are şi ceea ce se cheamă o misiune. Unii au o misiune pragmatică – să ajungă la un miliard de dolari sau de euro –, alţii îşi propun să construiască, să exceleze într-un domeniu, să se impună prin ceva."

De-a lungul timpului, tot ocupîndu-mă cu gazetăria şi cu cifrele, am întîmpinat o problemă recurentă: cea a lipsei de interes a guvernelor româneşti faţă de simplul numărat. Am mai pomenit lucrul ăsta. Acum cîţiva ani, am constatat, de exemplu, că nu e cunoscut cu exactitate numărul persoanelor bolnave mintal din ţară.

Îmi amintesc, bunăoară, un caz din şcoală, care m-a pus mult timp pe gînduri, neintrînd – datorită desfăşurării sale – în zona normalităţii tolerabile. Aveam, la vremea respectivă, un coleg marginal, predispus la izolare şi apatie. Omul vădea anumite disfuncţionalităţi – cum să le spun – neuro-vegetative.

Cuvîntul fraudă e foarte răspîndit în presa actuală, circulînd, dincolo de limitele terminologiei strict juridice, prin permanentele ştiri despre înşelătorii fiscale, bancare, electronice etc. (printre cele mai noi: o „fraudă de 500.000 euro cu analize false“, stirileprotv.ro) sau despre programele politice care le vizează (există, de pildă, un „Departament pentru lupta antifraudă“, antifrauda.gov.ro).

"În ultimele luni, Gazeta Sporturilor a descoperit mai multe evenimente fictive din sportul românesc. Cîteva milioane de euro au fost cheltuite de către Clubul sportiv al Primăriei Capitalei – pentru competiţii de şah, baschet sau volei, care n-au existat niciodată."