TÎLC SHOW

Răsfoind numărul anterior al Dilemei vechi, am citit la rînd – nu ştiu cum s-a întîmplat – articolele lui Andrei Pleşu şi Cătălin Ştefănescu. Subiectul era, într-un fel, acelaşi: noul val din cinematografia românească. Perspectivele erau complementar opuse: cu ochii pe ecran şi cu gîndul la autor – în primul caz, cu ochii spre sală şi la cum reacţionează publicul – în al doilea.

În urmă cu vreo 12-13 ani, dădusem în patima jocurilor pe computer. Boală grea. Sute de ore petrecute în faţa ecranului, alături de civilizaţii crescute iscusit, cu multe ore de strategie, şi prăbuşite apoi în războaie crunte.

Votul de la Convenţia PDL s-a încheiat, ca multe alte voturi din ultima vreme, din ţara asta, cu o contestaţie. Perdanţii – adică cei din tabăra apropiată preşedintelui Băsescu – i-au acuzat pe cîştigători de vicierea rezultatelor.

Amicul meu Nino dispăruse de cîteva minute la toaleta cafenelei, cînd celularul (lăsat pe masă) a început să-i zbîrnîie strident, luminînd stroboscobic în acelaşi timp. Localul părea să fi intrat, brusc, sub asediu. L-am ridicat, pentru o clipă, încurcat, apoi l-am pus la loc.

Am observat de mai multe ori, în ultima vreme, înlocuirea prepoziţiei de cu de către, în contexte în care cele două elemente nu sînt cîtuşi de puţin echivalente. Substituţiile apar uneori în mass-media: „«Situaţia Fortus depinde de către cei de la ANAF.

"De la gladiatori, primii „sportivi“ profesionişti – care chiar îşi dădeau viaţa pe teren –, am păstrat ideea fixă că oricine „se produce“ în arenă trebuie să fie îngrijit. Treaba e logică, nu poţi avea spectacol cu nişte zdrenţărosi anemici."

— Hai, că ai devenit deprimant! îmi zice amicul. În ultima vreme, ai doar texte d-astea grele, despre problemele neamului. Mai bagă şi tu ceva entertainment, că asta se cere – mă ironizează el mai departe. După jumătate de oră de luat peste picior, m-a convins: o să vă spun, deci, nişte bancuri...

Luatul la rînd – la tocat – e, prin părţile noastre, o sublimă îndeletnicire de timp liber. Aşa cum alţii, prin alte colţuri ale lumii, mestecă frunze aducătoare de calm şi de seninătate, dau cu zarurile la table sau sfidează eternitatea trecînd, cu degetul mare, de la o mărgică la alta, la noi se ia ceva la tocat – oameni, grupuri, populaţii, naţiuni, cam tot ce mişcă.

Săptămîna trecută, la diferenţă de doar cîteva ore, la Vatican şi la Bucureşti s-au petrecut evenimente de un contrast îngrijorător. La Vatican a fost ales un nou Papă, ocazie cu care zeci de mii de pelerini din întreaga lume s-au adunat în faţa bazilicii San Pietro.

Mi-am „preschimbat“ (acesta e termenul oficial!), nu demult, permisul de conducere. Cu vizita medicală obligatorie – prevăzută, mai nou, de lege. M-am supus cu înţelegere. O verificare a reflexelor şi-a aptitudinilor din tinereţe nu strică, în fond, unui şofer care se apropie vertiginos de 45 de ani.

În ultimele zile, aproape toate ziarele, posturile de radio şi cele de televiziune au anunţat insistent, cam în acelaşi timp, atît întronizarea unui arhiepiscop român, cît şi ziua în care urma să fie întronizat noul papă. Transparente dar neobişnuite, cu un aer rebarbativ, excesiv de tehnic, verbul a întroniza şi substantivul întronizare nu sînt înregistrate nici în DEX, nici în DOOM. Ceea ce nu înseamnă că ar fi tocmai noi.

Încă din prima etapă a cercetării sale, prezentată în volumul din 2011, Dorin Bodea a avut o idee excelentă prin simplitatea sa: să-i întrebe pe subiecţi nu doar care sînt valorile lor principale, ci şi cum cred ei că ar aprecia ceilalţi români respectiva listă de valori.

Ce titlu mai cu găselniţă, cu fentă, ar putea să aducă o culoare în plus acestei ştiri? Ce figură de stil să faci pe seama acestui fapt, cu efecte atît de paradoxale? Ce sens ar mai avea să te plimbi, la aniversarea asta, prin toate vorbele care s-au tocit, încercînd să spună ceva despre acest disc?

Într-un vagon de metrou din Londra, la o staţie, a năvălit o gaşcă de băieţi agitaţi. Vorbeau tare, băteau în uşi şi păreau puşi pe scandal. O cucoană între două vîrste, care şedea în faţa mea, a afişat imediat un zîmbet binevoitor, de parcă ar fi fost dispusă să intre imediat în vorbă cu „năvălitorii“, să participe la tămbălăul pe care aceştia îl făceau.

Dezvoltasem, în copilărie, plăcerea stranie de a urmări filmele nord-coreene transmise de televiziunea română ceauşistă. Obiceiul meu era privit cu circumspecţie de către familie. Cred că, dacă n-aş fi fost un copil (relativ) normal în celelalte detalii ale vieţii, taică-meu ar fi luat în considerare ipoteza de a mă duce la un specialist în psihiatrie infantilă.

De mai multe decenii s-a observat extinderea folosirii prepoziţiei pe în româna colocvială sau în varianta mai puţin îngrijită a stilului administrativ. Se ştie că prepoziţiile nu au, în nici o limbă, o utilizare sistematică şi riguroasă, că sensurile lor multiple şi abstracte permit construcţii aparent absurde şi inconsecvente.

La ce ar folosi mai multe ore de sport în şcoli? La nimic, dacă rămînem la simplul enunţ. Avem boala de a face legi fără a le aplica. Ore de sport există şi acum, dar dacă doamna învăţătoare le elimină pentru un pic mai multă matematică, ori dacă profesorul de sport e fără chef

Ce facem cu ţăranii? Aceasta a fost întrebarea care a însoţit, ca o pînză freatică, întreaga construcţie naţională a României. Mi-a revenit în minte această problemă perenă zilele trecute, cu ocazia lansării unui număr special al venerabilei reviste Études Sociales, număr dedicat şcolii Gusti şi coordonat de David Mihai Gaiţă şi Rostas Zoltan.

Dacă o să judecăm la nesfîrşit lumea care se găseşte dincolo de răposata cortină de fier doar din unghiul panicilor noastre de civilizaţie abandonată la periferia istoriei, n-o să vedem în faţa ochilor decît conspiraţii, nedreptăţi şi uneltiri la adresa valorilor.

Din noroaiele şi zăpezile sfîrşitului de iarnă răsar urzicile. Apar apoi ştevia şi loboda, bune la mîncărurile de post, detoxifiante după grăsimile iernii. E vremea la care merele din piaţă, ţinute de cu toamnă, încep să se strice. Ies ceapa şi usturoiul verde. Ridichile nu mai sînt o noutate de primăvară fiindcă acum sînt şi iarna.

Prima dată, doctorandul mi-a trimis un e-mail încărcat de pathos: „St. d-le Codrin Liviu Cuţitaru, mă numesc R. şi sînt asist. drd. la Universitatea Bucureşti. Vă scriu în legătură cu teza mea de dr., aflîndu-mă eu în mare impas."

De mai multă vreme, anumite discipline lingvistice (de exemplu, analiza critică a discursului) se ocupă de selecţia – adesea inconştientă – a cuvintelor şi a structurilor gramaticale prin care sînt descrise în discursul public evenimente importante sau întîmplări cotidiene: într-un mod doar aparent neutru, în realitate partizan şi deviant.

"Cînd Mircea Lucescu spunea, acum mai bine de un deceniu, că o generaţie întreagă de suporteri stelişti s-a clădit pe cîştigarea Cupei Campionilor Europeni şi că acesta va fi un beneficiu pentru zeci de ani, ne-am uitat la el ca la un pastor al gîndirii laterale. Pe scurt, ca la un ţicnit. Omul avea dreptate!"

Să luăm deci cît se poate de în serios titlul: De ce este România altfel? Deci ştim deja că este altfel. De unde ştim? Părerea aproape consensuală a publicului este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimînd-o astfel ab initio.

Ceea ce se poate numi „comunism hipsteric“ (sintagma îi aparţine dlui Alexandru Hâncu) are şanse considerabile să fie, mai degrabă, eticheta unui fel în care se vede de aici spectacolul lumii de peste Atlantic. La prima vedere, reacţia de respingere a ofensivei ideologice pornite de stînga hipsterească de la Hollywood e absolut normală.

Dispariţia bruscă a întregii propagande care ne învăţa că un destoinic şi nemaiîntîlnit cîrmaci conduce poporul nostru milenar şi deosebit în istoria lumii a lăsat terenul gol. Oamenii, dintre care mai mulţi decît ar fi fost de aşteptat chiar crezuseră în propaganda oficială, au început să înţeleagă tot mai bine prăpastia dintre cele ce li se inoculaseră atîta amar de vreme în minţi şi realitatea crudă.

Pot spune, fără să exagerez, că formarea mea intelectuală trece prin două „etape“: prima – pînă la amintitul curs epifanic, cea de-a doua – după. „Ruptura“ dintre ele s-a produs, incontestabil, pe fondul unui act de lectură.

La începutul secolului al XIX-lea, David Ricardo a luat în considerare posibilitatea ca maşinile să înlocuiască mîna de lucru, fiind urmat de către Karl Marx. Noi ocupaţii – cu salarii mai mari, în condiţii mai uşoare şi pentru mai mulţi oameni – au fost create rapid.

"Ne trebuie să ştim ce va urma după această Olimpiadă în curtea din spatele casei. Pentru că percepţia de entuziasm artificial al acestui festival (interesantă disticţia faţa de titulara de „competiţie“) ar trebui anulată prin găzduirea altor evenimente care să conteze cu adevărat."

Un guvern de tehnocraţi... Totdeauna m-a înduioşat această soluţie magică, asupra căreia elitele politice par să cadă spontan de acord cu masele, de fiecare dată cînd lucrurile o iau prea tare razna. Tehnocraţia salvează România!

După cum am promis săptămîna trecută, revin cu cîteva comentarii la o serie de articole cu titlul „Comunismul hipsteric“, semnate de dl Alexandru Hâncu, în revista Kamikaze. În fond, nu e nici pe departe dorinţa de a stîrni vreo polemică sau de a răspunde cu orice chip la o opinie cu care mă aflu în dezacord.

Dosarul revistei e despre trenuri. Despre trenuri voi vorbi şi eu, dar nu despre ale noastre, ci despre nişte trenuri de care am auzit încă din şcoala generală. Ni se spunea atunci, prin anii ’70, că în Norvegia liniile de cale ferată sînt electrificate în proporţie de 80%.

"Scriu investigaţii de fix 20 de ani. Prima dintre ele a fost despre complicitatea oficialilor din Guvernul României în fenomenul dopării sportivilor. În acea vreme, seria de articole ne-a costat, pe mine şi pe colega mea, cunoscuta jurnalistă sportivă de azi şi comentatoare Luminiţa Paul, locul de muncă."

În 1712, scriitorul britanic Jonathan Swift trimite o scrisoare neobişnuită Contelui de Oxford şi Mortimer, membru marcant al guvernului englez. Misiva respectivă ilustrează enervarea prozatorului pe schimbările din limbă, produse aproape zilnic.

Retragerea din scaunul papal a lui Benedict al XVI-lea i-a cam pus în încurcătură pe unii jurnalişti români, în luptă cu dificultăţile de declinare a substantivului care denumeşte suprema funcţie religioasă. Auzind, în urmă cu o săptămînă, la un post de televiziune, construcţia lui papa, am crezut că e vorba de o simplă neatenţie a reporterului prins de frenezia relatării abrupte a evenimentelor.

În vama de la Giurgiu nu s-a schimbat nimic. E ca o călătorie în timp! – exclamă un prieten care nu mai trecuse pe aici din alte vremuri. La capitolul „de ce e România altfel?“, vameşii noştri au adăugat şi o nouă dilemă: de ce de la bulgari la români podul costă 2 euro şi este reparat, iar de la români la bulgari costă 6 euro şi nu este reparat?

Zilele trecute, întîmplarea face să cunosc un alt român, stabilit de peste zece ani în Canada, venit acasă, în vizită. Stăm la poveşti, bem un vin, şi-ntreb: „Cum e, domnule, în ţara aia? Unii dintre prietenii mei care au stat pe acolo spun că e comunism în toată regula. Chiar aşa să fie?“

Vă propun un circuit pe schiuri prin Alpii Dolomitici. Skipass-ul Dolomiti Superski e un card valabil pentru domeniile schiabile din jurul a 12 mari staţiuni. Cu vreo două sute şi ceva de euro adică, ai acces timp de o săptămînă la 450 de instalaţii de urcare care deservesc sute de pîrtii ale căror lungimi însumează nu mai puţin de 1200 de kilometri.

Probabil că unii dintre dumneavoastră şi-l mai amintesc pe bonomul decan filolog Hank, despre care povesteam aici în urmă cu aproximativ un an. El devenise celebru prin neputinţa structurală de a spune nu imensei armate de nevoiaşi din sistemul universitar, proveniţi, cu precădere, din rîndurile personalului administrativ.

De mai multă vreme, în lupta cultivatorilor limbii cu tendinţele uzului, se tot atrage atenţia asupra folosirii nediferenţiate a prepoziţiei datorită – pentru a introduce atît cauzele unor întîmplări fericite, cît şi pe cele ale unora nedorite.

"Atît timp cît oamenii se consideră nevinovaţi, afacerile vor continua. Nu aceleaşi, dar de aceeaşi natură. Legea în România e temeinic strivită între cei care o contestă şi cei care o aplică. Nu există momentul în care vreuna dintre părţi să se recunoască învinsă, aşa ceva ţine de o sportivitate neinventată."

„Care credeţi că a fost cel mai performant ministru al Educaţiei din ultimii 22 de ani?“ – se întreabă într-un foarte recent studiu coordonat de colegul meu, Alfred Bulai, vizînd cadrele didactice din ţară. Răspunsurile detaşează net trei candidaţi: Daniel Funeriu (25%), Ecaterina Andronescu (16%) şi Andrei Marga (16%).

A cam dat strechea în unii dintre cei ieşiţi de la Django, cel mai recent film al „sceleratului“ de la Hollywood – aşa l-a numit un forumist, creştin, blînd, tolerant, pasionat de cinema. Un iubitor de cultură de la noi, evident, cunoscător al „adevăratei istorii“, expert în teoria conspiraţiei, unul dintre puţinii pămînteni conştienţi de faptul că americanii ne pregătesc subliminal, de ani mulţi, pentru Guvernul Mondial al Satanei.

E o perioadă în care unele cumpărături aparent banale se dovedesc, în fapt, neobişnuit de complicate. De exemplu, se întîmplă în mod firesc ca, la apropierea de adolescenţă, orice băiat să nu mai vrea să poarte dresuri pe sub pantaloni.

Deschideam săptămîna trecută o discuţie asupra tensiunilor lingvistice mondiale, care, de altfel, ar trebui să fie foarte serioasă. Ne-am obişnuit cu toţii, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol, să vorbim despre un antagonism cultural şi lingvistic anglo-francez, deşi adevărata confruntare se duce, în fond, între americanitate şi... restul lumii.

Deşi au trecut mai mult de şapte ani de la schimbarea prin denominare a valorii monedei naţionale, foarte mulţi dintre cetăţenii români continuă să vorbească despre milioane, în loc de sute de lei, să calculeze alternativ şi imprevizibil în lei noi şi lei vechi.

Căutam nişte acte vechi. Din întîmplare, am dat peste o foaie îngălbenită, acoperită cu un scris deja greu descifrabil, dar îngrijit, pe care l-am identificat ca fiind al tatălui meu, probabil de pe vremea cînd era student la medicină. Era jurămîntul lui Hipocrate. L-am citit, apoi l-am recitit...

Bucureşti. Teatrul Odeon. Spectacol pe text de Bertold Brecht – Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Formulă spectaculară grea. Foarte grea. Muzică multă, extrem de obositoare pentru unii. Cabaret cu chip expresionist, „teatralizare“ cu miză de sport extrem, estetică deloc simplă.

"Dragi iubitori ai tenisului, dragi sîrbi şi scoţieni, dragă Horă, dragă Gabi şi Ştefan, dragă C.T. Popescu, am să vă rog, cu simpatie şi smerenie, să nu mă înţelegeţi greşit. Rogu-vă, fiţi îngăduitori cu bodogăneala şi exagerările mele şi cu ochii mei azvîrliţi peste cap de recenta finală a Open-ului australian."

"Fotbalul e o ţară aparte, o ţară imaginară în care Hagi poate fi în acelaşi timp rege şi preşedinte. O ţară care poate să bată Germania şi Anglia, pe Ajax şi pe Inter, proclamîndu-se ceea ce nu e. Şi, culmea, cei bătuţi s-ar putea să creadă această fantasmagorie. Aşa că e exact pe dos: fotbalul nu este despre nivelul de trai, ci despre nivelul de trăire."