TÎLC SHOW

Este cunoscută alerta franceză din ultima sută de ani, generată de aşa-zisa „invazie“ a americanismelor în limbile şi culturile Europei. Rezultatul l-a constituit o intervenţie juridică a guvernelor Franţei în lexicul uzual, menită să „protejeze“ naţiunea de „contaminarea“ cu „virusul“ anglicizării.

Într-o discuţie, altminteri foarte interesantă, despre contextul istoric al unirii din 24 ianuarie 1859, prezentatoarea unei emisiuni de televiziune îl întreba pe istoricul invitat dacă nu cumva Alexandru I. Cuza devenise, la vremea lui, redundant.

În ograda actuală a României, toate animalele visează în secret, dar la unison, să fie tauri comunali. Este visul românesc. Tot animalu’ păstrează astfel în culcuşul său o icoană cu animalul totemic, sub care scrie I am a winner! Este o fermă postmodernă a animalelor, cu un marketing performant.

Nebunia începe imediat după Crăciun. Mai toate magazinele „strigă“ multicolor că e rost de chilipiruri babane. Vitrinele se sufocă de „sale“ scris în toate felurile. Procente peste procente, în cele mai stridente chipuri, lăţite în dosul geamurilor mari, răscolesc liniştea străzilor vieneze.

Un raport al Pentagonului arată că, în ultima perioadă, în armata americană s-a înregistrat în medie o sinucidere pe zi. Mai precis, în anul 2012, în rîndul militarilor americani au avut loc 349 de sinucideri, adică mai multe decît cele 246 de vieţi americane pierdute pe cîmpurile de luptă din Afganistan.

Trăind, la un moment dat, în prima jumătate a anilor ’90, pentru mai mult timp, în Statele Unite, m-am confruntat – ceva mai devreme decît unii dintre compatrioţii mei – cu obsesia a ceea ce americanii numesc organic food („mîncare organică“, adică naturală, fără chimicale, cum ar veni).

Neînregistrat (încă) de dicţionare, dar cît se poate de transparent, termenul răutăcism e foarte des folosit (mai ales la plural) în stilul colocvial al publicisticii şi al comunicării prin Internet, probabil şi în conversaţia cotidiană.

"Pentru că sportivii veterani povestesc despre noi într-un fel care ne tulbură. Dacă nu putem începe să trăim sănătos de luni, 1 ianuarie, măcar luăm act de faptul că poţi nu doar alerga maratonul la 38 de ani, dar îl şi poţi cîştiga, performanţă pe care a reuşit-o Constantina Diţă la Olimpiada de la Beijing, din 2008. După nume, pare româncă."

Propuneam în numărul trecut o mică pledoarie – neîntîmplătoare – pentru tabiet. Era doar vîrful aisbergului. Dedesubt, în adîncuri, se află însă întreaga problematică a autenticităţii. Cam complicată şi care ne scufundă pînă în tărîmurile îngheţate ale Fiinţei.

„De ce nu a prevăzut nimeni criza?“, i-a întrebat Regina Elisabeta a II-a pe economişti, în timpul unei vizite la London School of Economics, la sfîrşitul lui 2008.

„Spune-mi ce maşină ai, ca să-ţi spun cine eşti.“ E o formulă posibilă în România anului 2013. În urmă cu două-trei decenii, nu era. Clişeele locale şi internaţionale legate de mărcile de automobile şi de proprietarii lor sînt deja răspîndite.

Tombstone înseamnă, în engleză, „piatră de mormînt“. Este numele unui orăşel din sudul Arizonei, devenit popular după ce Hollywood-ul i-a dedicat o superproducţie cinematografică în 1993. Filmul, laureat cu o mulţime de Oscar-uri, a rulat şi la noi.

Conversaţia cotidiană (ca şi multiplicarea ei contemporană, prin canalele de televiziune, sub numele de talk-show) nu e cîtuşi de puţin economică şi eficientă; dimpotrivă, suferă de redundanţă, prin acumulare de cuvinte care nu folosesc decît la menţinerea contactului între interlocutori şi la mascarea pauzelor de gîndire.

Dar de unde ar reieşi că a rămas întreg? De la Rushdie la Messi Mouse nimeni nu scapă alienării zidului de „gorile“ care îi înconjoară celebritatea, fie ea ameninţată de un ayatollah sau de o domnişoară cu o foaie de hîrtie şi un pix în mînă.

Adolescent fiind, citisem Apologia virilităţii a lui Mircea Eliade. Mă impresionase profund, îmi aduc aminte, dar nu prea mai ştiu bine de ce şi nici nu cred că înţelesesem mare lucru. Suficient este că în urma acestei lecturi mă apucasem să scriu şi eu o apologie a... tabietului.

Exact aşa a zis un compatriot, la o televiziune de ştiri, în ziua în care „trupul neînsufleţit al regizorului a fost dus la crematoriu“. Compatriotul făcea parte dintr-un grup de patrioţi ortodocşi – sau aşa credeau dînşii – revoltaţi de faptul că defunctul urma să fie incinerat, şi nici măcar nu putea fi văzut, din cauza capacului închis al sicriului.

Nu mai ştiu dacă înainte sau după Revoluţie, dar în orice caz prin acea perioadă, am auzit circulînd următoarea poveste. Cică prin anii ’70, doi tipi care lucrau la o întreprindere socialistă (sau la un institut de cercetare), în posturi mai de conducere, ingineri sau cercetători, cu ceva funcţii şi prin PCR, au fost trimişi în Franţa la un congres.

Sînt somat de colegi, prieteni şi diverşi cititori ai rubricii de faţă să-mi continui şirul de istorioare doctorale, ce fac, se pare, deliciul multora dintre noi – legaţi sau nu de viaţa academică. Aşadar, am hotărît să mă conformez şi mă voi referi astăzi la cîteva scenete din intervalul postdoctoral aşa-zicînd, cel al „agapei“ universitare de „după“.

Limbajul Internetului e, cu siguranţă, una dintre cele mai dinamice zone ale comunicării contemporane: noutăţile tehnologice care se răspîndesc rapid aduc cu ele un repertoriu de termeni de specialitate, rapid intraţi în limbajul colocvial.

Zilele acestea, între două sarmale, am mîncat publicitate pe pîine. Nici o surpriză, luna cadourilor se joacă deja, de oarecare vreme, şi în prelungiri. Nici clipurile publicitare nu au fost o surpriză sau o mare noutate, doar că, stînd mai mult pe acasă, am înghiţit mai multe decît de obicei.

Luaţi cu febra sărbătorilor, cei mai mulţi dintre noi au scăpat o ştire uluitoare. Fiind plasată foarte tîrziu în buletinul de ştiri, vestea aceasta şocantă a trecut neobservată: descoperirea epocală a doamnei profesor doctor Clisuţa Pălinceanu-Cepoi, de la Institutul de Paleontologie şi Paleoastronautică Hülyebacs Barna, din Cluj.

Cu ocazia meselor familiale de la abia trecutele Sărbători, dincolo de tradiţionalul sport al mîncatului mult şi greu, o mulţime de români au exersat, probabil, echilibristica evitării certurilor politice. În amestec cu sarmale şi caltaboşi, o discuţie aprinsă despre Ponta şi Băsescu poate crea serioase disfuncţii digestive.

Săritura în picioare a Sandrei după cea în fund a Kylei Maroney şi apoi aterizarea frîntă a Izbaşei la sol, fără să ştie că orice îşi leagă destinul de piesa Shine On You Crazy Diamonds n-are cum să se sfîrşească bine. Respiraţia egală a lui Alin chiar şi atunci cînd a ajuns pe Moldoveanu.

Marilena devenise doctoranda impozantei profesoare M. Deşi era o fată foarte bine pregătită, se simţea cumva datoare proaspetei sale îndrumătoare ştiinţifice. Ştia prea bine că doamna M. făcea faţă cu greu numeroaselor solicitări de coordonare doctorală, aşa încît Marilena avea un apăsător sentiment de îndatorare.

Cu mult înainte de a începe să dispară din chioşcuri ziarele şi revistele (înlocuite de punguliţele cu surprize, jucării, farduri, cărţi, CD-uri etc.), au pierit cu totul din spaţiul ofertei publicistice calendarele şi almanahurile secolelor trecute. E vorba, desigur, de calendar ca sinonim al almanahului, în accepţia descrisă tehnic în DEX.

Şi a venit din nou clipa recurentă a îndoielilor naţionale, pusă în scenă în fiecare an ca un soi de parastas mediatic tot mai anemic: a fost sau n-a fost? A fost pe dracu’!... – oftează o majoritate dezabuzată care vrea să uite. Minoritatea care nu poate să uite oftează şi ea, dar în tăcere.

Firuz Café este un loc în care vin oameni predominant din lumea filmului şi a teatrului. Mulţi aspiranţi vin aici în speranţa de a fi distribuiţi într-o producţie. O stradă mai jos, o clădire de cinci etaje, urîtă, din beton, construită probabil în anii ’60, găzduieşte Academia de Teatru şi Cinema Studio

M-am mirat în urmă cu cîţiva ani de felul în care, într-o discuţie la radio, un mai june gazetar făcea apologia jurnalismului bazat pe informaţiile de pe Internet. Eu eram de acord că Internetul e un extraordinar instrument în mîna jurnalistului, prin care poate afla mai uşor o mulţime de lucruri noi şi prin care poate, la fel de uşor, să verifice tot felul de date.

Nemulţumirea şi întreaga simptomatologie aferentă ei au devenit, în ultimele decenii, o chestiune de stilistică a comunităţii noastre. Toată lumea e nemulţumită de toată lumea aici, totul ni se pare nouă, românilor, viciat şi corupt. Nimic nu scapă, în spaţiul carpato-danubian, defectului, imperfecţiunii, incongruenţei fatale.

În judecăţile asupra altora – în viaţa cotidiană, în mass-media şi mai ales în politică – se repetă în ultima vreme, cu o frecvenţă surprinzătoare şi cu o puternică notă negativă, acuzaţia de aroganţă. În anumite contexte, termenul suferă totuşi o schimbare de sens şi o atenuare a negativităţii.

2012 a fost un an al încordării, al lipsurilor şi, mai ales, al temerilor. A fost un an în care ne-a devenit clar că trăim într-o criză care a trecut de la forma de V la W şi, mai apoi, a păşit legănat către infinit, rog tehnoredactarea Dilemei vechi să caute semnul acela care arată ca un circuit de Formula 1.

De ce cumpără românu’ mai mult decît are nevoie? De ce e românu’ risipitor? Şi, mai grav decît toate: de ce aruncă românu’ mîncarea? Iată cîteva întrebări îngrijorate şi îngrijorătoare care mi-au fost adresate zilele acestea în calitatea mea de „specialist în românu’“.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am avut, duminică dimineaţă, o ţîră de ghinion. Auzisem de la nişte prieteni că e foarte frumos la Tîrgul de Crăciun organizat în Piaţa Universităţii, din Capitala patriei noastre. Trecusem pe acolo de mai multe ori, dar nu mi s-a arătat norocul să pot intra.

Ceaţa vine în valuri şi momentele cînd reflectă lumina farurilor, înapoi prin parbriz, chiar şi faza scurtă, sînt tot mai dese. Ne aflăm în preajma nopţii Sfîntului Andrei. Lapoviţa de-afară bate înspre ninsoare. Mi-e limpede că nu e vreun pericol să rămînem înzăpeziţi, dar ceilalţi din maşină sînt cam speriaţi.

E criză şi, natural, lumea încearcă să facă bani din piatră seacă. Cerşetorii şi-au diversificat metodele de lucru. Te abordează şi îţi vorbesc, stilat, despre inevitabile cataclisme colective sau individuale, pe care le-ai putea stopa, desigur, cu „o neînsemnată contribuţie financiară personală“.

Sensurile noi ale cuvîntului provocare au apărut destul de repede după 1989; am scris acum vreo 20 de ani despre ele, cu destulă uimire, constatînd cum un termen pînă atunci preponderent negativ devenea brusc pozitiv. Schimbarea se explica prin calchierea unor sensuri ale cuvîntului englezesc challenge.

Cartoforilor şi şpriţarilor din fotbalul românesc, regele proletar le-a dat cu sec. Cum să salvezi fotbalul românesc după model occidental, în cîteva puncte simple şi o rigoare financiară care a lăsat o linişte de gheaţă. Nu s-a mai auzit un diftong de cînd Hagi a trîntit cu zgomot pe masa Ligii reforma structurală a unui bazar dunărean.

Dimitris se uită de cîteva ori în jur, ezită, apoi oftează şi se aşază la coadă. Holul cel mare al casei de taxe şi impozite este ticsit de lume. Este o clădire veche, impunătoare, cu coloane de marmură şi o scară ce se roteşte maiestuos spre etaj.

Cu nişte ani în urmă, pe vremea cînd se potcovea puricele cu cîteva tone de metal şi sărea în înaltul cerului, cînd mieii se pupau cu lupii, iar vrăbiile dormeau pe boturile pisicilor, adică ce s-o mai lungim, acum cîţiva ani, era tare bine pe aici.

Am străbătut Transilvania, vara trecută, în lung şi în lat. Îmi era dor, în ultima vreme, de Ardeal, unde am petrecut, de-a lungul vremii, îndeosebi la Cluj, clipe minunate. E în natura regăţeanului, cred, nevoia de a trece, din cînd în cînd, munţii şi de a uita, fie şi pentru puţin timp, de miticismul moldo-vlah.

Nu e cazul ca o limbă să fie incriminată pentru structurile sale fixe, nici măcar dacă acestea par să transmită obişnuinţe mentale şi stereotipuri de tot soiul. Mi se pare o exagerare, de exemplu, încercarea feministă de a schimba termenii masculini cu cei feminini, în situaţii în care identitatea de gen nu e relevantă.

Victoria lui CFR acasă la Manchester United va rămîne în istoria pagubelor marelui club insular. Pentru că CFR e prima echipă din estul Europei care o învinge acasă pe United în cupele europene. Nici ruşii, nici polonezii şi nici cehii n-au izbutit acest lucru, ci românii.

Cică într-o zi, un cioban îşi păştea oile pe fundul unei văi pierdute printre munţi. Cum stătea el aşa şi cugeta, sprijinit în bîtă, numai ce apare pe drumul de costişă un minunat Range Rover, care se îndreaptă spre el învăluit într-un norişor de praf.

Au trecut exact 11 ani de la o zi de pomină trăită de angajaţii din Bucureşti ai postului de radio american Europa Liberă. Se aflase că preşedintele Ion Iliescu îi va decora pe veteranii postului, cei care vorbiseră la microfon înainte de 1989, criticînd regimul comunist şi pe conducătorii lui.

Îmi revine în minte, de cîteva zile, o scenă – suprarealistă în felul ei – la care am asistat prin 1992. Nu ştiu misterul mnemotehnic prin care respectivul episod s-a acutizat (uşor obsesional), în interiorul canalelor întortocheate ale minţii mele, după douăzeci de ani.

Observ, din cînd în cînd, cîte o reiterare a surprizei şi a nedumeririi faţă de utilizarea cuvîntului gen în conversaţia juvenilă. Nu e vorba, trebuie precizat de la început, de înlocuirea lui sex prin gen în formularele oficiale, ca efect al unor teorii feministe şi al modelelor străine.

Dacă Iaşi, echipa de la retrogradare, îşi poate plăti jucătorii la zi în timp ce Rapid intră în insolvenţă înseamnă că e vorba doar de bad business. E caz de cai verzi pe pereţi. Şi-apoi dacă Lehman Brothers a dat faliment, ce-i de mirare că nişte milionari făcuţi la apelul cadrelor o dau cu oiştea-n gard?

– Fata asta mică a lor e vegetariană! Cînd a mers odată la ţară, la bunici, a văzut cum se taie o găină şi de atunci nu mai vrea să mănînce carne. Întreabă imediat: „Ce-i asta?“. Şi chiar dacă nu cunoaşte animalul, aşa, ca la ţară, refuză să pună în gură sau se ridică de la masă.