TÎLC SHOW

Oricum ai da-o, Caragiale e şlagăr. Vorbe şi fraze scoborîte din opera lui fac parte din substanţa limbii vii de la ora asta. E la liber, cum ar veni. E la punctul maxim la care poate ajunge o operă ficţională, la întîlnirea ei cu lumea – trecerea în viaţă şi devenirea, transformarea în parte firească a lumii din care, în fond, a şi venit.

Una dintre dorinţele specifice românului de azi este să aibă „măcar un petic de curte“, adică să fie proprietar al unei case pe pămînt, să nu mai locuiască la bloc. Pînă la un punct, e o reacţie firească la sistemul impus de comunism prin aşa-numitele cartiere-dormitor, de care foarte mulţi încă n-au reuşit să scape.

Îmi oblig studenţii să vină la susţinere cu ei înşişi (fără foiţe, laptop-uri sau Powerpoint-uri). Îi simt puţin stingheriţi, „tehnologizarea“ colegilor lor le creează un complex, complex depăşit totuşi cu succes după primele minute de expunere liberă, autentic-academică.

În primul capitol al Amintirilor din Junimea (recent apărute într-o nouă ediţie, îngrijită de Ioana Pârvulescu), Iacob Negruzzi rememorează o scenă în care a votat secret pentru Petre Carp, împotriva voinţei acestuia şi stîrnindu-i enervarea: „Iar eu, care mă ştiam vinovat, am tăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe faţă“.

Fără îndoială, mulţi oameni din toată lumea, dacă nu chiar cei mai mulţi, au răsuflat uşuraţi la realegerea preşedintelui american Obama. Un sondaj efectuat de către serviciul de sondaje BBCWorld în 21 de ţări a înregistrat peste tot, cu excepţia Pakistanului, o puternică preferinţă pentru Obama.

E un refren care se aude din ce în ce mai des. Zeci, sute de doamne şi domni, povestind în toate împrejurările – la o petrecere, la restaurant, în interviuri şi în articole – despre visul sau despre decizia de a se muta la ţară. În ultimele două săptămîni, parcă s-a rupt barajul lacului de acumulare în care se aduna dorinţa de a evada din oraş.

Sîntem în plină campanie electorală, iar televiziunile noastre îşi împart ecranele în două şi în trei pentru a ne arăta nişte mutre paralele care discută aprins despre lucruri care lor li se par importante. Iar noi, vrînd-nevrînd, sîntem bombardaţi cu scandaluri, scene de mahala şi nenumărate năzbîtii electorale.

Doamna între două vîrste intră, timid, în biroul prodecanilor. „Bună ziua“, spuse, „am şi eu o problemă legată de cazare.“ Unul dintre cei doi bărbaţi prezenţi o invită să se aşeze în dreptul biroului său. „Vă ascult!“ „Ştiţi, fata mea e studentă, în anul al III-lea, la dumneavoastră, la Litere, şi, în toamna aceasta, nu a primit cazare.“

Cele mai evidente clişee sînt fostele metafore, acum banalizate, dar capabile să reînvie, la nevoie, cînd scoaterea din contextul la fel de banal le reconcretizează. Retrezirea la viaţă (prin refacerea imaginii iniţiale) se petrece, adesea, în contexte comice, cu efect definitiv de ridiculizare.

Ca o taină mare. Care şmecherie, şi la voi să fie. Dacă aflaţi care e şmecheria. Dacă nu, enjoy de rîde. Steaua e un fel de Eddy Merckx, ultimul „canibal“ scăpat de inchiziţia dopajului. Steaua, în acest an, e de pe altă lume, o încrucişare improbabilă dintre un Alien şi un Predator.

Ţara lui Gargantua... Nici n-am deschis bine gura şi mi-a ieşit porumbelul. „Aşa ne-a fost dat, să fim un neam de flămînzi!“– s-a oţărît un cititor. Hai, fugi cu ursu! – mi-a zîmbit cu gura plină de cuvinte tizul meu de peste gîrla Atlanticului, Călin Mihăilescu. Care Gargantua, monşer?

Care se sting, fierbînd în propria neînţelegere. Sau, poate, mai degrabă, fierbînd în jocurile perverse ale refuzului propriei înţelegeri. Oricare dintre drumurile acestei fierberi duce în acelaşi loc. În inima uneia dintre cele mai mari tristeţi.

E instrumentul care, prin excelenţă, lipseşte exact cînd ţi-e lumea mai dragă. Spre deosebire de mai vulgarul său văr, desfăcătorul de bere, tirbuşonul e mult mai greu de înlocuit. De fapt, nici nu are un înlocuitor onorabil. Aventurile cu introducerea dopului în interiorul sticlei sînt pe cît de riscante pe atît de enervante.

Am folosit şi în alte rînduri conceptul de „nebunie socială“, datorită expresivităţii sale deosebite în raport cu starea de lucruri românească a prezentului. Noţiunea nu-mi aparţine. Vine din psihiatrie şi descrie, prezumtiv, unul dintre stadiile ultime de disoluţie civică a unei societăţi.

O temă de investigaţie nu tocmai uşoară e cea a influenţei serialelor de televiziune asupra obiceiurilor şi a limbii. Vechile diferenţieri între influenţele lingvistice prin contact direct sau indirect se complică mult în ziua de azi: ce formă de contact lingvistic cu spaniola reprezintă, de pildă, urmărirea a cîteva ore de seriale sud-americane pe zi?

Fotbalul românesc nu înseamnă doar Bonetti, probabil fostul antrenor al lui Dinamo în momentul apariţiei acestui articol. E fatal să vorbeşti într-un săptămînal despre fotbal, pentru că lucrurile de luni se pot răsuci spectaculos pînă joi, cînd apare la tarabe Dilema.

România refuza, ultragiată, să fie „ţara lui Caragiale“, pe vremea lui Caragiale. Obsesia era aceeaşi ca şi în timpurile noastre: satira dramaturgului „aduce atingere imaginii naţionale“, adică onoarei de familist a fiecărui bun român. Caragiale a devenit „contemporanul nostru“ de-abia mai tîrziu.

Miroslav Josef Klose s-a născut în iunie 1978, la Opole, în Polonia. Tatăl său, etnic german, a fost fotbalist profesionist, a plecat din Polonia chiar în anul în care s-a născut fiul său, iar mama lui Miroslav a fost componentă a echipei naţionale de handbal a Poloniei.

Nu ştiu cum se face că, mai mereu, „naşul“ avea mîini mari şi aspre, de muncitor, în care dispăreau instantaneu bancnotele pe care le lua discret de la călători. Mulţi dintre noi îşi amintesc încă foarte bine tipicele formule de întîmpinare: „De unde v-aţi urcat?; Unde mergeţi?; Cît ai pus acolo?“.

Cum ar fi ca victoria să nu mai reprezinte unicul mobil al performanţei? Cum ar fi să fie recompensat şi gestul, nu doar finalitatea? Drumul, nu doar finişul? De multe ori, atmosfera din anumite sporturi nu diferă prea mult de cea a gang-urilor de cartier, care preţuiesc şmecheria, imoralitatea şi supremaţia animalică.

Într-un raft al vechii biblioteci de familie, am descoperit recent mai multe cărţi îngălbenite de vreme – apărute la Iaşi şi, respectiv, Bucureşti, în primele decenii ale secolului trecut (1925, 1928, 1929 şi 1931) –, cu un subiect comun, extrem de captivant: „Iaşii de odinioară“.

Ca şi în alte domenii, în zona formelor lingvistice ale politeţii spaţiul cultural românesc permite coexistenţa mai multor sisteme foarte diferite, care se ignoră sau se observă reciproc cu suspiciune, uneori cu indignare. Vechea ruptură produsă de modernizarea accelerată din secolul al XIX-lea nu a fost încă depăşită întru totul.

O evidenţă simplă a schimbărilor reglementărilor în sistemul educaţiei ne spune un lucru alarmant, ne anunţă un coleg expert în domeniu. Din 1990 pînă în prezent, au avut loc mai multe modificări legislative decît de la înfiinţarea învăţămîntului public din România şi pînă în 1990.

Reacţionăm exagerat, e adevărat. Şi unul dintre motive este faptul că, deseori, nu facem diferenţa dintre victorie şi înfrîngere. Ne comportăm de parcă nu hiperbola e principala problemă, ci confuzia. Confuzia pe care o practicăm în orice domeniu.

Uluitor! Şocant! Dezvăluire paralizantă! S-a descoperit motivul rămînerii în urmă a României! În timp ce noi toţi ne chinuim să fim cetăţenii model ai Europei, un grup ocult face ravagii în economia naţională. Aceşti infractori înrăiţi, foarte bine organizaţi au fost, în sfîrşit, demascaţi.

În vara anului 1996, ne aflam în sudul Angliei, la Chichester, în vizită la o distinsă englezoaică în vîrstă de aproape 70 de ani, o persoană interesată de România unde, în tinereţe, petrecuse o bună perioadă de timp. Învăţase limba şi încă o ştia perfect.

În urmă cu doi-trei ani, scriam despre păţaniile unui fost coleg din timpul susţinerii tezei sale de doctorat. Omul nostru nu prea avea „aderenţă“ la realitatea protocoalelor academice româneşti şi, pe fondul unor coincidenţe suprarealiste, ajunsese să provoace o veritabilă comedie a erorilor în orele de agapă de după.

De cîţiva ani, adjectivul tunat îşi urmează o surprinzătoare şi îngrijorătoare ascensiune, extinzîndu-şi rapid sensurile şi utilizările. La început, erau tunate doar maşinile; după o vreme, printr-o metaforă ironică şi cam misogină, s-a vorbit despre femei tunate.

Rădăuţenii au realizat cea mai mare pască din lume, punîndu-i în încurcătură pe reprezentanţii Guinness Book, căci pînă acum nimeni nu a mai încercat să omologheze o pască... Oricum, după îndelungi deliberări, aceasta a avut tradiţionala formă rotundă şi a fost binecuvîntată şi ea în prima zi de Paşti.

Nu cred că ştiu ce e Biserica. Uneori, mi se pare că pot întrezări ce nu ar trebui să fie. În naivitatea mea, de om pornit pe cărările „gînditului“ degeaba, cred că Biserica nu are, totuşi, nimic împotriva actului de a gîndi, fie el şi în zadar. Şi sper că această instituţie nu se adresează doar „neduşilor la biserică“.

Odată cu scurtarea zilei, unii jurnalişti au început să observe cum, de la o vreme, întîiul oraş al ţării, cel al cărui PIB depăşeşte o cincime din întregul României, se scufundă tot mai mult în beznă. Pe harta ţării există un loc în care economia duduie şi iluminatul public pîlpîie.

Am coşmarul că ne-am fi bucurat ca proştii fix înainte să ne spînzure ăia de tabelă. Cum s-a întîmplat cu ungurii, care au deschis scorul pe care l-au închis cu patru lacăte olandezii. Las’ că-i mai bine aşa. Mai bine să credem că sîntem furaţi de arbitru decît de propriile iluzii.

Despre Mario lumea spunea, la unison, că ar fi un îngeraş. Cuminte, liniştit, cu ochi uşor exoftalmici, băiatul reuşise, de mic, să cîştige iubirea tuturor. Afecţiunea generală se explica şi prin intervenţia unui sentiment firesc de compasiune, însă trebuie subliniat ferm că nu sentimentul în chestiune era cauza simpatiei colective.

Din cînd în cînd, în ştirile urmărite la televizor, citite pe net sau în paginile ziarelor se percepe cîte o notă stridentă: a apărut o nouă nepotrivire sau lărgire de sens, care îi poate produce ascultătorului sau cititorului un anume sentiment de nesiguranţă (se spune sau nu se spune aşa?).

În lume sînt peste 500 de milioane de cîini, dintre care aproximativ 80% sînt „maidanezi“. Este ceea ce spun statisticile. La noi, o evaluare optimistă apreciază la 50.000 numărul cîinilor străzii din Bucureşti şi la 10.000 numărul celor muşcaţi anul trecut de către aceştia.

Trei cuvinte-cheie care se repetă de cîteva ori pe an, se încarcă de energie şi explodează în ştirile despre pelerinajul de Sfînta Parascheva. E drept, autorii ştirilor se întrec în muşchi hiperbolizanţi şi în generice dramatice care prefaţează poveştile despre eterna îmbulzeală. Dar au de ce.

Deşi par de cînd lumea, o mulţime dintre măruntele noastre obiceiuri cotidiene au fost în realitate modificate relativ recent, adică în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Nu mă gîndesc neapărat la schimbările legate de progresele tehnologice, ci la modificări de mentalitate şi de standard de viaţă.

Mă preocupă, de mai multă vreme, ceea ce Andrei Pleşu numea „stricarea“ progresivă a limbii române contemporane. Această preocupare a evoluat, recent, spre îngrijorare obsesională: sînt bîntuit de gîndul că degenerarea discursivă a ultimelor decenii de istorie românească ar putea altera însuşi spiritul limbii noastre.

Succesul pe care l-a înregistrat în ultimele zile termenul calorifer, ca emblemă a noilor manii protocroniste, ne-a sugerat o sumară investigaţie asupra vechimii şi circulaţiei sale în limba română. Evident, istoria termenului nu are legătură cu istoria obiectului, lămurită în enciclopedii şi în istorii ale tehnicii.

Comentariul postat de Raluca Neferu la pilula mea din numărul trecut merită un contra-comentariu. Iată ce ne spune dînsa: "Întrebarea «Ce preferaţi, un loc de muncă sigur, dar mai prost plătit sau unul mai bine plătit, dar nesigur?» nu mi se pare în totalitate corectă. Sînt sigură că toţi ar prefera ceva pe la mijloc."

Mă văd nevoit, de la bun început, să cer scuze pentru duritatea titlului. Pe de altă parte, în România, cuvintele astea se aud de atîtea ori pe zi, încît mulţi dintre noi nici nu le mai băgăm în seamă. La fel de bine cum alţii rîd sincer, cu poftă, la auzul acestui enunţ.

Dimineaţa, la prima oră, în ştirile Mediafax apăruse vestea că jurnaliştii români răpiţi în Irak au fost eliberaţi. Deşi foarte importantă, ştirea era formulată într-un fel destul de ambiguu. Sursele erau neclare şi nu mai ştiu dacă se făcea referire la Dan Diaconescu şi postul său de televiziune, cel care dăduse primul această veste.

Nu e chiar modă lingvistică sau automatism contagios, dar nici simplă confuzie accidentală: tot mai des, riscăm să auzim invitaţia de a rămîne în telefon. Construcţia prepoziţională atipică a fost înregistrată de mai multe ori în ultimii ani, cu ocazia monitorizării unor posturi de televiziune.

- Ce e de înţeles din încăierarea generală a foştilor boxeri în jurul Federaţiei Române de Box (recent dezafiliată pe plan internaţional)?  - Nu ştiu. Pe bune, habar n-am.

Prin toamna lui 1987, un bun amic de-al meu şi-a luat permisul de conducere. Avea în jur de 19 ani (ca şi mine, de altfel) şi îşi trăia succesul cu intensitate maximă. Nu foarte mulţi tineri conduceau maşini înainte de 1989, să ne amintim.

Masa rotundă despre „ştiinţele sociale şi finanţatorii lor“, organizată de Corina Iosif la Conferinţa anuală a Societăţii de Antropologie, a pus în scenă o problemă care ar fi trebuit să aibă şi la noi sute de dezbateri şi zeci de volume bine documentate în spate.

Într-un puseu de preocupare gospodărească, mi-am achiziţionat, zilele trecute, o maşină de înşurubat/deşurubat electrică, numită, oficial, „şurubelniţă cu acumulatori BAS 48“. Un instrument de concepţie nemţească, foarte util, nimic de zis.

Mai ţineţi minte cum se pleca în străinătate înainte de Revoluţie? Cînd te înscriai la o excursie, trebuia să obţii nişte aprobări de la director şi secretarul de partid, se făceau verificări şi la securitate etc. Înainte de plecare, primeai paşaportul, pe care nu aveai dreptul să-l ţii acasă.

În nr. 373 din 13 aprilie 2011 al Dilemei vechi, am publicat un articol despre întîlnirea avută la 26 martie cu publicul braşovean la Librăria Okian. Ceasul rău şi buclucaşa-mi predispoziţie ludică m-au împuns evocativ către o afirmaţie risca(n)tă.

Stadionul este, peste tot în lume, o materializare de o după-amiază sau de o seară a subconştientului colectiv. Sub lumina reflectoarelor se unduiesc spre cer, chemaţi de muzica tribunelor, toţi şerpii celor mai ascunse gînduri ale oamenilor.