TÎLC SHOW

Uneori, între definiţiile din dicţionarele noastre şi uzul curent al limbii e o prăpastie pe care pur şi simplu nu o vedem. Ruptura persistă fie prin ignorarea dicţionarelor, fie prin ignorarea uzului: luînd drept literă de lege definiţia „oficială“, vorbitorii nici nu-şi mai dau seama de diferenţele dintre aceasta şi propria folosire a limbajului.

O întrebare simplă şi ingenioasă îi întreabă astfel pe români ce dorinţe i-ar cere peştişorului de aur să le îndeplinească. În mod nesurprinzător, pe primul loc se află „sănătatea“, 15% punînd-o pe primul loc şi 55% menţionînd-o printre cele trei dorinţe.

La un moment dat, apăruse în gaşca noastră de decreţei un băiat pistruiat care avea o compulsie curioasă, cum să-i zic, de ordin „lingvistic“. Folosea cuvinte superspecializate sau măcar neobişnuite, în contexte fie banale, fie improprii, declanşînd celorlalţi puşti priviri stupefiate, cînd nu de-a dreptul senzaţii halucinante.

Astăzi, Curtea Constituţională se află în luminile rampei. Deciziile ei sînt întoarse pe toate feţele şi comentate, la fel ca şi biografiile sau opiniile celor nouă judecători ai săi. Ba, chiar, aceştia au început să facă „dezvăluiri“ în presă, din culisele instituţiei.

Nici vorbă de Cupa Davis, ci Decoşmar. Sîntem unde sîntem. Adică în Zona Euro-Africană, o minunată caracterizare nu numai a tenisului, ci a întregii noastre dragi patrii. Au fost cîteva tresăriri cinice, niscaiva vorbe la mişto în fata plasmelor, cînd sufla din greu un Crivoi asupra fileului de la Cluj. Acreală.

Asistăm, nu fără oarecare mirare, la revenirea în forţă a cuvîntului ciocoi în discursul public românesc. E surprinzătoare vitalitatea unui termen peiorativ care părea să fi fost compromis de abuzul din anii ’50 ai secolului trecut („în inimile lor creştea ura faţă de ciocoi“, Scînteia, 21.12.1949).

– ...de grammar nazi! îmi aruncă printre dinţi tipul, la ieşirea din sală. Mă văzui, muică, şi nazist! Da, ştiu, nu e chiar nazist de-ăla, dar nici bine nu sună. Venise la o contestaţie şi i-am arătat răspunsurile la întrebări.

Se vorbeşte peste tot, în societatea românească, despre plagiat. „Marea trăncăneală“ a compromis însă la noi, ca de obicei, un fenomen extrem de periculos. Am „atenuat“, în lungi conversaţii, delictul, uitînd fondul problemei.

După ce vizitasem mai toate marile obiective turistice faimoase din Londra şi pe deasupra şi muzeele de prim rang, într-o zi m-am hotărît să dau o raită şi pe la un muzeu dintr-un cartier apropiat mie, dar mai depărtat de centru: Kenwood House.

Inflaţia de cuvinte-semnal într-o presă care nu se teme de ridicol, pentru că trebuie să atragă cu orice preţ privirea cititorului sau a telespectatorului, produce enervări inutile. Observatorul detaşat poate însă urmări diversele tendinţe şi mode, perioadele în care un clişeu apare, domină mass-media şi apoi intră în declin.

În fotbal, sportul unde valoarea unui antrenor se măsoară în funcţie de ultimul său rezultat, evaluarea fanilor ţine de hidrologie. Anotimpurile în care debitul răurilor se ţine semeţ îi fac pe suporteri să fie la fel. Exigenţa lor este direct proporţională cu entuziasmul crainicului de la emisiunea Cotele apelor Dunării.

Nu mai eram de oarecare vreme la curent cu ce se întîmplă prin ţară. Eram singuri, fără televizor şi fără Internet, şi ne complăceam, liniştiţi, în această imponderabilitate informaţională. Cînd studentul ne-a făcut o vizită, l-am întrebat, după o vreme, ce se mai aude? A scos smartphone-ul şi în cîteva minute ne-a prezentat realitatea.

Prin intermediari binevoitori, prin viu grai sau chiar prin petiţii foarte oficiale – cu numere de înregistrare şi semnături pline de simţ de răspundere –, diverşi studenţi, masteranzi ori doctoranzi îmi cer să închid ochii la unele rigori ale legilor noastre universitare, datorită condiţiilor speciale în care respectivii se află la un moment dat.

Mi-am adus aminte de lampa aceea gălbuie şi rotundă ca un castron, sub care stăteam pe scaunul de dentist, cînd eram în şcoala generală. Şi de dentista şcolii, care ţipa mereu la mine şi mă ameninţa pe ton înalt că mi-ar putea tăia limba cu freza. Pe atunci, aveam însă cabinet dentar în şcoală. Acum, plomba copilului costă 2 milioane la clinica asta privată.

Auzit mai deunăzi într-un interviu la un post de televiziune, femininul substantivului paria mi se păruse a fi un simplu accident, o neatenţie în rostire. O căutare pe Internet a fost de ajuns pentru a contrazice speranţele vane: forma are mii de atestări, prin care îşi manifestă din plin vitalitatea inocentă.

După ce am fost deconspirat ca agent dublu, deopotrivă cripto-usl-ist şi intelectual băsescian ipocrit, am spus piua la Dilema şi am cerut azil politic în pădurile patriei. Ajunsesem (pentru a cîta oară?) la vorba lui Kundera: la vie est ailleurs, viaţa e puţintel în altă parte. Aşa că am pornit să (mi-)o caut...

Într-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, Nature/Natura, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă, la un moment dat, un lucru mai degrabă ciudat. Spune eseistul că omul cel mai apropiat de ideea cunoaşterii totale este poetul. Da, ştiu, sînteţi deja contrariaţi.

Adăstam prin Viena deja de vreo zece zile şi tot amînam plecarea spre Parisul pe care urma să-l vizităm pentru prima oară în viaţă. În seara aceea hotărîserăm solemn că a doua zi vom pleca în sfîrşit, dar ne-am întins la un bridge care a durat pînă pe la 4 dimineaţa.

E greu de crezut, dar pînă de curînd termenul politruc apărea în dicţionarele noastre cu o definiţie neutră, deloc marcată stilistic. În ediţia care a fost transpusă online (1996/1998) şi care a devenit astfel extrem de cunoscută, DEX-ul cuprindea doar explicaţia „instructor, îndrumător politic în armata sovietică – Din rus. politruk“.

Am scris acum cîţiva ani că nu mi se pare că între litoralul românesc şi cel bulgăresc ar fi diferenţe chiar aşa de mari pe cît se spune. Am primit o mulţime de critici. Astăzi aş face precizarea că depinde şi de unde priveşti lucrurile sau de unde vii.

Pentru noi, balonul e oval. Nici o legătură cu rugby-ul. Ideea e că nu ştim niciodată încotro sare, e un mister. O ecuaţie complexă care ţine de gazoanele denivelate şi de la picioarele ieftine. Habar n-avem în freza cui sare. Mister.

Un amic m-a atenţionat că observaţiile mele caustice, făcute de-a lungul timpului, în articole, la adresa armatei de funcţionari ce parazitează încă sistemul social românesc, rămîn valabile strict pentru aparatul de stat, în spaţiul privat, profilul psihologic al amploaiatului revelînd trăsături diferite, „dobîndite“, cum ar veni, din experienţa regimului concurenţial.

La început i-am auzit doar numele. Într-un an, prietenii mei de la bloc începuseră să-l folosească din ce în ce mai des. Era o colegă de-a lor, de clasă. Seara cînd ieşeam la joacă, toţi vorbeau despre ce mai spusese şi cum li se adresase ea în timpul orelor sau în pauze. Şi Dăneasca făcuse, Dăneasca dresese, Dăneasca în sus, Dăneasca în jos.

Citiţi, vă rog, următorul fragment, încercînd să vă păstraţi stăpînirea de sine. Baubaul din poveste e doar rodul imaginaţiei unei scriitoare americane contemporane, şi nu un individ real, aşa cum aţi putea crede: „Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde“.

În urmă cu puţin timp, am fost invitat, la Academie, la o dezbatere pe tema „corectitudinii politice“. M-am dus atunci, reţin, cu puţină teamă în suflet. Mă întrebam dacă merita să adopt postura „avocatului diavolului“ şi să apăr faimoasa political correctness sau să mă încadrez, cuminte, în tendinţa generală, a criticii neconcesive.

După ce în articolul de săptămîna trecută am dezvăluit cîte ceva despre felul în care se fac unele tabere în ziua de azi, mă gîndesc că poate n-ar fi tocmai neinteresantă povestea unor tabere de altădată. De regulă, taberele se făceau în spaţii amenajate în mod special pentru aşa ceva, nu ca acum – în hoteluri sau pensiuni particulare alese pe cine ştie ce criterii.

Cît de multă inegalitate e acceptabilă? Destul de multă, judecînd după standardele de dinaintea crizei, mai ales după cele din Statele Unite şi Marea Britanie. Neolaburistul Peter Mandelson a dat glas spiritului ultimilor 30 de ani, atunci cînd a afirmat că se simte cît se poate de „relaxat“ cu privire la oamenii care devin „putred“ de bogaţi.

Sora cea mare e România profundă. Țara celor mulți, necăjiți și foarte apăsați de grija zilei de mîine. A oamenilor muncii care, vreme de decenii, au tăcut, dar care au devenit după ’89 foarte vocali și combativi. Țara acelora convinși că votul lor contează și că, grație acestui vot, mîine vor primi o viață mai bună.

În vasta sa operă evoluționistă, mai precis în Descendența sau originea omului, Charles Darwin spune, la un moment dat, un lucru tulburător. Să-l citim împreună: „La sălbatici, cei slabi de corp sau minte erau repede eliminați, iar cei care supraviețuiesc prezintă de obicei o sănătate viguroasă.

E una din cele mai mari bucurii ale copiilor. E momentul în care sînt împreună, de capul lor, departe de părinții care nu-i mai pot supraveghea și cicăli. Măcar o săptămînă pe an. Ofertele în domeniu arată cît se poate de atractiv, posibilitățile par diverse și interesante.

Trăiesc de peste 30 de ani în vestul Europei și am fost cam peste tot pe Vechiul Continent. Lucrez, printre altele, adesea ca translator, deci aud, mai mult decît mi-aș dori, ce se șoptește pe ici și pe dincolo despre români și România. {i ce se șoptește, mă rog?

Uite cum e cu Olimpiada. Mi-a scris-o din țară un coleg jurnalist de la Brașov. Pentru că îmi place să citez oamenii, îi dau numele. Răzvan Prepeliță mi-a zis că „poți să scrii oricît despre medalii de aur cît un munte de aur și vei avea mult mai puține comentarii decît articolul pe care l-ai scris despre referendum“.

De cîteva zile mă tot gîndesc cum poate să arate un articol care trebuie scris înainte şi citit după. Şi nu mi s-a „arătat“ nimic... Toate cuvintele mă frig şi nu mi-a trecut prin minte, obsesiv, nimic altceva decît cum poate...

Zilele astea, imaginea acestei ţări e mai tristă ca niciodată. La începutul anilor ’90– cînd minerii stîlceau în bătăi studenţimea bucureşteană şi pe oricine „arăta a intelectual“ – măcar puteam spune că sîntem proaspăt ieşiţi din bezna totalitarismului. Că descărcam, primitiv, violent, grotesc, toată mizeria sedimentată în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism.

Nu mi-l pot aminti altfel decît într-un costum de stofă fină, „sare şi piper“, cu batistă albă la buzunar. Poate că l-am văzut aşa mai tîrziu, în nişte poze, şi mi-a rămas imaginea aceea. Ba, dacă mai scormonesc prin colţurile memoriei, parcă îl ştiu şi într-o jachetă fină, gri de lînă.

De-a lungul lunii iulie 2012, fiinţa noastră audio-vizuală a fost supusă unor grele încercări: Ni s-a spus că, deşi Satana e de stînga, ea lucrează acum şi la dreapta; ni s-a spus că preşedintele suspendat a fost un „mahalagiu cu viziune“; ni s-a spus că prim-ministrul nu a plagiat, ci a transcris cu plăcere tot ce-a citit cu plăcere la alţii;

– La camping aveau mici de peşte! – Ce? mă mir eu. – Asta nu e de la noi!... intervine, cu dispreţ, R., un pescar local.

Săptămîna trecută citam dintr-un ghid turistic găsit într-un hotel de la Satu Mare. Lucrarea de 600 de pagini a apărut în anul 2011, a fost finanţată din bani europeni, în cadrul Programului de Cooperare Transfrontalieră Ungaria-România 2007-2013, Fondul European de Dezvoltare Regională.

Cînd şi-a susţinut teza de doctorat, Victor Ponta avea 30 de ani şi era şeful corpului de control al prim-ministrului Adrian Năstase, cel care îi era şi îndrumătorul ştiinţific al lucrării. Dată fiind funcţia pe care o avea atunci, e greu de presupus că Victor Ponta avea şi timp să se dedice foarte serios studiilor doctorale.

Şefii fotbalului sînt probabil în cea mai proastă situaţie de cînd se ştiu pe scaunele care au capătăt forma lor: sînt cercetaţi de un stat cu o foame de leu şi s-au pus rău cu primarul Craiovei, care a priceput bine cîtă publicitate gratuită îţi oferă grija pentru cei „năpăstuiţi“.

„Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu, pe care era prinsă deasupra frunţii o fibulă grea, cu o piatră preţioasă, şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde, înalt, sub bărbia masivă. Giuvaierul de pe frunte şi firele aurii din ţesătura gulerului străluceau în lumina focului."

– Să ne lase! Să ne lase naibii în pace să ne vedem de treabă că ne-au ameţit de cap! – Cine?... dau eu să mă dumiresc. – Ei! răspunde sec taximetristul.

Cu cîteva săptămîni în urmă, am dat o fugă la Satu Mare. Am fost la Samfest Jazz, un festival excelent, prea puţin cunoscut, despre care am scris, anul trecut, în paginile acestei reviste. Am revăzut prieteni vechi şi foarte dragi, am avut noroc de cîteva concerte memorabile, m-am prăbuşit de entuziasm în faţa unui platou epopeic.

Întîi a fost autostrada cea relativ nouă, mărginită de nesfîrşitele tufe de leandru înflorite în alb şi roz. Apoi, casele lor îngrijite şi aranjate cu bun-gust sau mai degrabă lipsite de orice prost gust coloristic şi arhitectonic. E acea atenţie acordată amănuntelor care, însumate, aduc tihna şi confortul unei locuiri.

România are 200 de gimnaste, la toate categoriile de vîrstă şi la toate aparatele. De la cea mai mică sportivă legitimată şi pînă la „veterana“ de 25 de ani Cătălina Ponor, lidera de experienţă şi de medalii a lotului pe care Belu şi Bitang l-au adus la Londra. Statele Unite au sute de cluburi, nu de gimnaste!

În ciclul primar, manualele de umanioare după care învăţam reproduceau, pînă la saturaţie, un tablou dramatic despre eroismul poporului român. Nu exagerez, cred că m-am ciocnit de imaginea respectivă în manualul de Citire de clasa a II-a, în cel de Literatură română de a III-a şi, aproape sigur, în cartea de Istorie de a IV-a.

Mă uit la juristul din mine cu compasiune. În zilele astea, el se agită ca Don Quijote, vorbeşte de unul singur, pledează în faţa unor tribunale imaginare şi sare, cu toată fervoarea, în apărarea dreptului, Dulcineea lui. Îl apuc de umeri, îl strîng în braţe cu drag, dar încep să zbier şi eu: omule, în ţara ta, dreptul e strîmb.

De-a lungul istoriei, termenul de „fair trade“ a avut mai multe semnificaţii. Liga Comerţului Echitabil a fost înfiinţată în Anglia, în 1881, pentru a restricţiona importul din ţările străine. În Statele Unite, sindicatele oamenilor de afaceri şi ale muncitorilor foloseau legile acestui „fair trade“ pentru a construi „bariere de sîrmă ghimpată împotriva importurilor“.