TÎLC SHOW

Întîmplarea a făcut să lipsesc din ţară vreo două săptămîni, exact aceste ultime săptămîni de schimbare la faţă a României, astfel încît, cînd m-am întors acasă şi am deschis televizorul, nu am înţeles unde am ajuns. Cîteva ore în şir am avut impresia halucinantă că toate canalele media transmit un soi de Vacanţa Mare de proastă calitate.

Haosul e, în mod firesc, mult mai interesant decît ordinea. În haos, nici n-ai vreme să respiri. Mereu se întîmplă ceva. Ordinea e plicticoasă, deprimantă, omorîtoare de creativitate. Trivializînd grosolan – şi-mi cer scuze în modul cel mai sincer pentru acest fapt – e cam ca în celebrul banc cu diferenţa între sexul în doi şi cel în grup.

Mulţi români ştiu deja cum sînt străduţele oraşelor din Italia sau Grecia. Acelea atît de înguste încît razele soarelui nu ajung aproape niciodată la caldarîm şi pe care abia dacă poate pătrunde o maşină. De cele mai multe ori, cînd intri pe o asemenea străduţă ai impresia că se înfundă.

Pentru că nu fac sport. Pentru că au chiulit nu numai din Parlament, ci şi din săli. Şi, totuşi, aiuritorul meci politic de peste capul românilor seamănă cu o finală recentă. E un fel de Spania-Italia 4-0. Cum ar zice tribuna, i-au scos din stadion. În şuturi. În acest punct, cultura antisportivă a supraponderalilor din bolgiile cu candelabre se desparte de adevărata arenă.

Omul este în măsura în care locuieşte – spunea Heidegger. Şi mai toţi studenţii la arhitectură învaţă să se refere cu mîndrie la această aserţiune ontologică. Doar că tot Heidegger se întreba, mai degrabă retoric, dacă oare noile construcţii de locuit, care oferă un domiciliu adesea plăcut şi convenabil, „poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o locuire?“.

Se reia, observ în presă, o dezbatere politologică mai veche. Care este opţiunea bună, în numirile diplomatice de rang înalt: personalitatea culturală şi ştiinţifică sau diplomatul de carieră? Nedumerirea nu apare doar la analiştii politici, ci şi în Statutul personalului diplomatic.

Pare că lumea s-a obişnuit să vocifereze şi să protesteze la orice. Nu că n-ar fi nevoie de proteste bine susţinute contra nenumăratelor nedreptăţi care se întîmplă, dar cei mai mulţi fac gălăgie doar pentru interesele personale şi de moment, fără să urmărească respectarea vreunui principiu, dreptatea sau adevărul, ci doar cîştigul personal, fie el şi nemeritat.

Presa din perioada comunistă nu spunea aproape nimic important pe faţă. Pentru a înţelege cît de cît ceva, trebuia să citeşti printre rînduri, să ştii să decodezi limbajul vremii. În acele condiţii, zvonurile erau mai puternice decît informaţiile, iar manipularea era la îndemîna regimului.

Ce concluzii s-ar putea trage aproape de încheierea Euro 2012?  "Ai senzaţia că o asemenea competiţie e ca un bir în plus, pe capul unor pălmaşi care frămîntă pămîntul tot anul, sau ca o chemare la oaste după ce ai strîns recolta şi eşti lat. Ai vrea să te bucuri de soţie, de amantă, de copii sau de Ferrari. Dar nu. Trebuie să-ţi aperi patria."

Deşi, la ora cînd vă scriu, nu cunosc deznodămîntul Turneului European de fotbal, nu-mi pot reţine satisfacţia pentru inspiraţia bine dispusă cu care – în aceste zile şi nopţi confuze pînă la Dumnezeu, cum se zice global – aţi tratat acest eveniment, de la bun început.

„The New York Times a luat interviuri unor persoane ce lucrau la un orfelinat de stat din Ploieşti. Cînd i s-a spus că un străin vrea să adopte un copil abandonat, Dr. Luiza Popescu a atras atenţia că majoritatea provin din «fabrica de copii» a ţiganilor. «Cum pot americanii să vrea să adopte ţigani?» – s-a minunat ea."

Doamne, ce mecle au putut defila prin presă în cursul campaniei electorale! Ştiu, e profund nedrept şi total incorect să judeci omul după faţă. Dar nu despre judecare e vorba. Chestia e că, îmi asum greşeala, dar cînd vedeam pozele unor candidaţi, mă gîndeam cu milă la comunităţile care, eventual, se vor pricopsi cu asemenea personaje pe post de şefi ai administraţiei locale.

Multe obiceiuri ilogice, dacă nu chiar tîmpite de-a dreptul, poţi întîlni prin frumoasa noastră ţară locuită. Sînt nenumărate exemple, dar aici n-am să pomenesc decît unul: acela de a da muzica tare prin restaurante. O meteahnă ce pare bine înrădăcinată şi imposibil de tratat. N-am aflat cît de istorice îi sînt rădăcinile.

În ce limite am putea spune că se încadrează libertatea religioasă? Marianne Thieme, liderul Partidului pentru Drepturile Animalelor din Olanda, oferă acest răspuns: „Libertatea religioasă se opreşte în punctul unde încep suferinţele oamenilor sau ale animalelor“.

"N-am prea văzut Euro 2012 la TVR. Se mai poate face ceva aşa încît să vedem Olimpiada? Cînd am primit întrebarea, răspunsul era „Nu“. Cîteva zile mai tîrziu, el s-a făcut „Da“. Ce s-a întîmplat în aceste zile? Ceva ce agenţia France Presse a numit „O mobilizare puternică, rapidă şi în general rară pentru România."

La 20 iunie 1957 – aşa cum începea articolul meu din România literară de peste un sfert de veac, la 24 iunie 1982 – la 20 iunie 1957, mergeam pe Bdul 6 Martie şi pe 27 de ani, eram cu o zi înaintea solstiţiului (Bogza mă educase în cultul solstiţiului, pînă a venit Paul Georgescu cu minunăţia celui tulburat) (...).

Invitat la un team building corporatist să produc nişte self-awareness printr-un role-playing pe echipe (lucru’ dracului în casa popii...), nu a fost o surpriză să constat că, rugaţi să exprime ceea ce admiră şi ce nu le place la colegii lor străini, toţi aceşti (foarte) tineri corporatişti s-au plîns în cor de stereotipurile (depreciative) ale occidentalilor.

În limba română, „ghinion“ vine din franceză, de la guignon (cu varianta arhaică guillon), care, la rîndul lui, provine din verbul guigner. Semnificaţia se plasează în zona ochiului rău, care vrăjeşte, pune pata, instalează fatalitatea, ghinionul. În franceză, vine din spaniolă, de la guiñon.

La recentele alegeri pentru funcţia de primar al sectorului în care locuiesc, am avut nişte nedumeriri de simplu cetăţean. Pentru fotoliul de primar au candidat 19 persoane, dintre care numai două cu şanse şi avînd acelaşi nume. Despre celelalte 17 n-am auzit vreodată ceva, cel puţin în ultimii 40 de ani. Cum să votezi pe cineva de care nici n-ai auzit?

Încep acest articol, azi, 4 iunie, cînd la Roland Garros se trece abia la meciurile pentru optimi, fără să ştiu deci care vor fi semifinalele şi finala; finala – îndrăznesc să zic – nu mă interesează, ea nu va putea umbri strălucirea acestui eseu al romancierului englez Geoff Dyer, citit în Courrier International, tradus pe două pagini din revista Prospect de la Londra;

La început, un salam şi ceva mezeluri, o telemea şi un caşcaval cu pătlăgele roşii şi, bineînţeles, un rachiu mic. Pe urmă ciorba, cu mult zarzavat. La felul doi, la alegere: sarmale, chiftele, ciulama, musaca, un batal cu pilaf, o iahnie bună de fasole, dovlecei sau ardei umpluţi cu iaurt.

Buun. Să vedem cum stăm: cum-necum, în vreme de campanie electorală – pe fondul fricilor de creştere a ratei de schimb a monedei unice, al nemulţumirilor legate de nivelul de trai şi al deselor bîlbîiri ale proiectului european – iar se coace la soare celebra „problemă maghiară“.

Nu ştiu cît de adevărată e impresia unora că aparatele de odinioară erau mult mai trainice. Poate că erau doar mai uşor de reparat sau poate că era mai la îndemînă să le repari decît să cumperi unele noi. Meşterii se obişnuiseră să improvizeze şi aproape orice se repara.

Proastă, foarte proastă, ziua aceea de joi, spre prînz, cînd a sunat telefonul şi o voce pe care o cunosc de peste 60 de ani de viaţă şi activitate (contra)revoluţionară, vocea unui prieten cu care de mult nu mai e uimitor că, fără să ne auzim zilnic, ne potrivim în toate generalizările şi detaliile acestei bătrîne modernităţi, m-a întrebat: „te deranjez...?"

"Depinde ce vrei să înţelegi după acest Froch – Bute care s-a terminat în repriza a cincea prin înfrîngerea campionului român. E o întîmplare pe care timpul nu o îndepărtează, ci o învăluie în mituri care cresc. Destui oameni, unii specialişti cu decenii de viaţă în box, susţin că meciul n-a avut nici o logică şi, de aceea, conchid că a fost un blat pentru pariuri."

Bancul zice că, la graniţa germano-polonă, un vameş polonez se uită îndelung la paşaportul unui cetăţean german şi, după ce-l suceşte pe toate părţile, îl întreabă nedumerit pe titular: „Occupation?...“ Iar acesta, uşor stînjenit, răspunde foarte prompt şi neechivoc: „Ooo, nu, doar turism“.

S-a întîmplat să văd, la un interval de numai cîteva zile, două filme aparent fără nici o legătură între ele: Visul lui Adalbert şi A fost o dată în Anatolia. Primul se petrece în România comunistă şi este un lungmetraj de debut, al doilea – în Turcia actuală şi este un film de autor consacrat, premiat la Cannes.

O lume bîntuită de duhul răului. Un duh al uniformizării, al egalizării, al dorinţei bolnave de a fi, cu toţii, la fel. Uniformizarea nu poate duce niciodată la înălţare. Nici măcar la ordine, aşa cum o înţelegem în nostalgiile noastre. Ordinea civilizaţiei pe care o visăm difuz, de fiecare dată altfel, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm.

În primii doi ani de după Revoluţie, la Primăria Bucureştiului se perindaseră nu mai puţin de patru primari. Pe atunci nu erau aleşi, ci numiţi şi subordonaţi Guvernului. Primele alegeri libere de după comunism, în 1990, fuseseră parlamentare şi prezidenţiale.

Aş putea răspunde la întrebarea asta dacă îmi spuneţi cine l-a împuşcat pe Kennedy. Simplu, nu? Sînt lucruri despre care nu vom şti niciodată nimic. Şi chiar atunci cînd vom şti, e ca în bancul cu soţul căruia nevasta îi zice, cînd o prinde cu altul în pat, „mă crezi pe mine sau crezi ceea ce vezi?“.

În noaptea de 19 spre 20 mai, o fotografie a făcut înconjurul lumii – cei opt mari, cei opt care conduc lumea, urmărind, la Camp David, finala de la München a Cupei Campionilor europeni. Ei abandonaseră – pentru 120 de minute, plus penalty-urile de serviciu – problemele solubile şi insolubile ale globului, pentru a se concentra asupra unui joc.

Se spune, justificat, că nu există, cu adevărat, frică, ci doar imaginaţie bogată. Judecînd după faptul că psihologia modernă a inventat un concept precum fobofobia (spaima de... spaimă) – preluat, ca să fim oneşti pînă la capăt, dintr-o butadă a preşedintelui american Roosevelt –, tind să cred că observaţia ar fi corectă.

În ultima vreme, mi se întîmplă tot mai des să fiu solicitat de către diverse mari corporaţii să povestesc (după o grilă de „figuri impuse“ stabilită de cîte un top manager) cum e cu această „cultură română“ pe care o respectă foarte mult, bineînţeles, dar care îi cam încurcă.

Cu vreo trei-patru săptămîni în urmă, începusem să vă povestesc despre Vilnius, capitala Lituaniei. Pe urmă, am început o lungă paranteză în care au încăput un spectacol de teatru şi o călătorie, profund tulburătoare, la Chişinău. Paranteză închisă. Revin. Oraşul tocmai se scutura după o ploaie zdravănă, cum n-am mai prins demult.

Zilele trecute doi domni, unul tînăr şi altul mai în vîrstă mi-au sunat la uşă: „Nu vreţi, domnule, o excursie la Parlament?“. „Cum adică?“ „Sîntem de la USL şi vă oferim o excursie pe gratis la Casa Poporului, să vedeţi ce frumos arată şi pe dinăuntru.“ „Păi, nu mă interesează, că o ştiu“.

Prin ce fel de gimnastici se menţine gimnastica noastră? "Prin gimnastica minţii, prin gimnastica minţii, dragă redacţie. O poveste. Înainte de Campionatele Europene, Octavian Belu şi Mariana Bitang, cei doi antrenori ai lotului naţional de gimnastică, au declarat repetat că nu batem drumul pentru palmares."

Se pare că lumea asta mare e mai puţin blazată decît lumea mică a fiecăruia dintre noi. Ea mai emite mesaje şi replici la cei cîţiva care mai fac poezie, azi – amintind de sticla aceea de Coca-Cola căzută pe un aparat Morse, în Ultimul ţărm al lui Kubrick, sticla aceea care încă mai producea sunete de viaţă, receptate de un submarin comandat de Gregory Peck.

Nu sînt decît trei persoane în faţa ghişeului, o să meargă repede. Peste 20 de minute: – Nu e aici! – Dar unde?– Alături.– Păi aici scrie mesagerie! – Aveţi un colet mai special... – E o carte! – O fi mai specială...

Chişinău. 10-15. Luna asta. Republica Moldova. Sau Basarabia. Niciodată nu ştii cum să zici, să nu faci o gafă. Să nu răneşti. Să nu calci pe vreun sentiment, fie el închipuit, fie real. Cronograf. Festival de film documentar. Ediţia a X-a. Lucru mare aici, unde nimic nu pare sigur de pe o zi pe alta, unde răspunsurile se iau de gît cu întrebările.

Mai toată lumea a lăudat ceea ce s-a întîmplat la Bucureşti cu ocazia finalei Europa League. Stadionul era oricum frumos, meciul s-a dovedit pe cît de aprins pe atît de spectaculos, iar publicul a fost civilizat şi entuziast. Nu mă îndoiesc că, şi din punct de vedere al organizării, foarte multe lucruri au fost bine făcute.

De multe ori suporterii de fotbal se înjură şi se iau la bătaie pe stadioane şi în afara lor. Nici preşedinţii de cluburi nu se exprimă prea frumos. Mai nou (la Cluj), am văzut că şi jucătorii se iau la bătaie între ei. De ce nu schimbăm numele jocului din footbal în footbat?

Avînd de multă vreme – vai, nu chiar de la bun început... – grijă să nu mă iau drept măsură a lucrurilor, mărginindu-mă strict la cîte am trăit ca simplu nuvelist şi fratern cititor, nu m-am mai întîlnit, în limba română, cu o idee ca aceea încredinţată de Mircea Ivănescu lui Gabriel Liiceanu, cu cîteva luni înainte de a se retrage dintre noi.

Românii au luat cu asalt litoralul! – anunţau televiziunile de 1 Mai, evaluînd turiştii la vreo 30.000. Într-adevăr, la Mamaia era plin de fitze de fitze, în timp ce la Vama Veche era plin de fitze de anti-fitze. În rest...Mă plimb agale prin staţiunile turistice ale litoralului românesc. E plin de gherete abandonate şi de terase ruginite.

Săptămîna trecută, taman cînd mă luase valul poveştii, a trebuit s-o-nchei, pentru că nu mai aveam spaţiu. În loc să spun ce aveam de spus despre spectacolul cu Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrosius, pe scena de la National Drama Theater, la Vilnius, am făcut o lungă introducere.

Anul 1987. O noapte de iunie foarte caldă. Prima răbufnire adevărată a verii. Coborîsem de la Mălăeşti pe poteca Take Ionescu (mirîndu-mă că a existat o vreme cînd politicienii construiau trasee montane care le purtau apoi numele) iar mai jos, pe drumul dintre Poiana Izvoarelor şi Gura Dihamului, chiar dacă era pădure, aerul fusese aproape sufocant.

"Nu ştiu de ce spaniolii pot să aducă în finala Europa League două echipe de mijlocul clasamentului din propria ţară. Şi nu mi-e ruşine din cauză că nu ştiu! E bine, cînd şi cînd, să te saturi de omniscienţa ta în calitate de gazetar. O spune frumos Amélie Nothomb, undeva"

Stimate domnule cercetător O.R. – mi-aţi scris să încetez cu ideea aceea: toate deceniile sînt obsedante. Vă supun atenţiei, sabotîndu-mi discreţia, aceste file nu de poveste, ci din însemnările mele înfăptuite în urmă cu exact 10 ani. Dacă vă reconsideraţi poziţia, comunicaţi-mi; dacă nu – nu.

Acesta este titlul provocator al unei restrînse, dar animate dezbateri publice organizate de curînd de către asociaţia Metrucub/Resurse pentru cultură în colaborare cu Librăria Bastilia. Provocator este acel „de ce?“ din titlu. Cum adică de ce să sprijinim cultura?

Aşa îl numeşte In Your Pocket (o publicaţie haioasă, pentru turişti), ediţia de Vilnius, pe regizorul Eimuntas Nekrosius. Articolaşul informativ despre Teatrul Meno Fortas nu uită să menţioneze că instituţia experimentală a fost creată special pentru a i se da pe mînă celebrului regizor lituanian.