TÎLC SHOW

Nu demult, m-a amuzat să descopăr nedumerirea unui tînăr, exprimată faţă de nişte oameni mai în vîrstă: „Voi cum reuşeaţi să vă întîlniţi în oraş pe vremea cînd nu erau telefoane mobile?“. Chiar aşa. Cum?

"Progresul a murit, excesul e o virtute. Dar nu-i vorba despre nici unul. E doar marketing. Ifosele lui Rafa şi Roger nu interesează. Sportul e business şi cei doi, care joacă pe apă, pe zgîrie-nori şi în curînd pe Lună, for the goodies of the game, ar trebui să ştie mai bine ca oricine."

Nu am aflat că sînt un împăciuitorist decît foarte tîrziu, în 1958, la 28 de ani, după ce fusese declanşată lupta împotriva împăciuitorismului, conform raportului expus la plenara CC-ului de către secretarul cu „organele“, Nicolae Ceauşescu, eram dat afară din redacţie, încă din 1956,împreună cu Nicola Ţic.

Pe la voi vă trage corentu’? Am lansat aşa, în joacă, această întrebare, unor foşti studenţi, răspîndiţi prin cele patru zări ale lumii. Şi, spre surpriza – şi amuzamentul meu – am primit tot felul de răspunsuri. Iată cîteva dintre ele: Geneva: „N-au auzit de aşa ceva. Dar mie îmi aduce aminte de mai vechea mea obsesie «psy culturelle»: complexul ombilical (al românilor)!...“

În drum spre Vilnius, din poziţia foarte onorantă de reprezentant al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, la premiera spectacolului Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrošius. Lucrarea celebrului regizor lituanian ar urma să deschidă, la anul, cea de-a douăzecea ediţie a Festivalului de la Sibiu.

Puţin timp după Revoluţie, abia ce abandonasem prima mea profesie, că unei persoane foarte voluntare îi căşunase că ar fi musai să mă angajeze la o mare bibliotecă. Ştia ea că urmau să fie scoase nişte posturi la concurs. Luat repede, m-am lăsat dus de val şi am făcut ce mi s-a spus.

Dosarul Transferurilor şi Cazul Valiza sînt două procese penale în care magnaţii fotbalului au cîştigat meciul cu procurorii cu un scor de 20-0. Este diferenţa dintre anii de închisoare ceruţi de DNA şi sentinţa „Inculpaţii sînt achitaţi!“, verdict care a venit dinspre judecători. În fond, asistăm la o lecţie.

Nu-mi dau încă seama în ce măsură este o slăbiciune sau o minimală virtute (sînt dintre acei pentru care virtuţile sînt sistematic minimale) dar, strict personal, mă găsesc într-o perioadă în care nu mai sînt dispus, nici capabil, să-mi iau pe cap toate problemele omenirii.

Să nu fiu cumva bănuit de cine ştie ce conservatorism anacronic: GPS-ul este o invenţie extraordinară, care uşurează imens viaţa şoferilor pe drumuri necunoscute. M-am convins de mult de acest lucru şi de curînd am decis să-mi iau şi eu unul. Unde am însă unele reţineri este cînd vine vorba de vacanţe, de timp liber, de plimbări cu maşina în voia sorţii.

Primăvara a venit tîrzior şi bîlbîit. Ba cald, ba frig, ba soare, ba nor, vînt şi ploaie cînd ţi-e lumea mai dragă, de nici nu mai ştii ce să pui pe tine dacă ieşi pe-afară. Aşa răceşti tocmai cînd ziceai c-ai scăpat de iarnă şi, la prima înfăţişare mai curajoasă a soarelui, te sprinteneşti şi ieşi în tricou.

De cînd mă ştiu, în România am auzit acuzaţii la adresa arbitrilor. Comentatorii TV de pe vremea lui Ceauşescu obişnuiau să dea vina pe „cavalerii fluierului“ – cum li se zicea pe atunci – aproape de fiecare dată cînd echipele noastre mîncau bătaie de la altele străine. Cred că, din acea perioadă, multora dintre noi le va fi intrat în cap că arbitrul e un potenţial duşman.

E în afara oricărei discuţii că problema arbitrajului în fotbal nu va ajunge vreodată în atenţia Consiliului Superior de Apărare a Ţării; cu decenţa care ne caracterizează stilul, se poate adăuga că nu vom dezbate problema asta nici la vreo masă rotundă a Dilemei noastre.

Nu, nu intenţionez să vă ţin o lecţie! Dimpotrivă, eu încerc să trag o lecţie din experienţa unei conferinţe pe care am fost invitat să o ţin într-unul din liceele Capitalei, în cadrul Programului „Şcoala altfel“. Şi care mă mai obsedează şi acum…

Nu demult, la o cîntare de jazz, într-un club bucureştean, tot trăgeam cu ochiul la un tînăr care moşmondea ceva la un telefon. Muzica era excelentă, dar el n-avea treabă cu asta. Cred că putea să apară Keith Jarrett în persoană, cu un ţambal de piept, cîntîndu-i la ureche „Picături de untdelemn“, şi tînărul cu pricina n-ar fi remarcat nimic deosebit.

Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară în care pacienţii operaţi cu o zi înainte se prezentau la control. Domni şi doamne în vîrstă care veneau în cupluri ori însoţiţi de fii sau fiice. Cu toţii suferiseră aceeaşi operaţie, cu toţii aveau aceleaşi emoţii, cu toţii aveau umbrele, pentru că, primăvara, nu-i aşa, oricînd poate începe ploaia.

Stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciile Multilateral-Dezvoltate, stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor, mi-aş fi suspect dacă aş duce modestia pînă la a vă ascunde ce şoc s-a abătut asupra mea în ultimele zile ale lunii martie 2012.

După Cupa Davis, Olanda a ieşit şi ea de pe lista celor mai buni vecini care n-au fost niciodată vecini, dar au rămas buni. Olandezii au fost susţinători loiali ai disidenţilor români încă de acum trei decenii, contribuabili direcţi ai platformelor democratice din România şi investitori masivi în piaţa noastră.

A venit primăvara, s-a făcut cald, drept care pe român, în afară de asteniile/isteriile de sezon, a început să-l tragă corentu’. Am deschis un pic, de pildă, geamul unui autobuz, trăgînd în piept o gură de aer (relativ) proaspăt de afară. Nu a trecut un minut şi un tînăr zdravăn l-a închis la loc sub nasul meu, aruncîndu-mi o privire ucigătoare.

Oraş mic. Sau „mic orăşel“, cum spun suav mulţi reporteri din partea asta de lume. Poate fi şi comună. Ce s-o mai lungim, poate fi şi sat. Dacă ne enervăm (şi ne enervăm!), poate fi oriunde în România. Nu contează dimensiunea localităţii. Deşi, pînă la urmă, cu durere în suflet, tot trebuie să recunoaştem că mărimea contează. Explic îndată de ce.

Trei la o bere. Blondul voia să meargă în ziua următoare cu schiurile pe Valea Albă. Voinicu, cel despre care legenda spune că a bătut singur un tren întreg (el zice că a fost doar un compartiment), îl sfătuieşte să nu încerce. „De ce, mă, care-i problema?“ „E prea îngustă. „Păi, are o săritoare mai îngustă, dar acolo depinde cîtă zăpadă e.“

Deşi accept insistenta banalitate ca niciodată să nu spui niciodată, nu mă pot reţine să afirm, cu toată dîrzenia de care mai sînt capabil în articularea cuvintelor, că niciodată, în ţara asta, oamenii nu s-au înjurat cu atîta intensitate, dezinvoltură şi violenţă, ca azi,oriunde s-ar găsi, în piaţă, în berărie, în farmacie, în lift, în bloc şi pe blog, în Parlament şi la Televiziune.

Nadia, Ivan, Lipă, doamna Ioli, Geta. Acestea sînt staţiile noastre de metrou londoneze. Patru medalii şi un sfert (cum naiba o arăta un sfert de medalie?) de aur olimpic de fiecare peron. O notă de 1,00 cu virgula pusă rău, o pagaie ruptă, un vîrf al artei efortului, un bingo de recorduri şi o mamă care merge să-şi mai facă rost de o staţie.

Făceam aluzie în articolul din numărul trecut la un soi de „iletrism sociologic“, constatînd că există o anumită nepricepere în „citirea“ datelor sociologice, nu de către publicul larg, ci de către potenţialii beneficiari şi comentatori publici. Aveam în vedere şi faptul că instituţiile statului ar avea tot interesul să utilizeze astfel de analize complexe.

Regizorul Cristi Puiu nu s-a dus să-şi ridice premiile Gopo pentru filmul Aurora. Iar casa lui de producţie, Mandragora, a retras încă de la preselecţie producţiile proprii care ar fi trebuit să intre în atenţia juriului. Un juriu care a mers mai departe însă, luînd în calcul şi filmele care refuzau înscrierea.

Tipul cu halat alb de molton şi barbă albă se perindă a nu ştiu cîta oară, cu mîinile în sîn, aparent fără treabă. Nu-i limpede dacă e pacient sau angajat. Un doctor se opreşte în dreptul unui bătrînel scund care îl aştepta pe culoar. Îl întreabă prevenitor, cu capul aplecat într-o parte: „Ia spuneţi, ce-aţi păţit?“.

Fiindcă aproximativ 2/3 din viaţa mea am simplificat prea mult şi prea multe, în ultima treime, inteligenţa avînd şi ea o forţă revanşardă, îmi place să citesc şi să aud că „lucrurile sînt mult mai complicate“ şi să mă conformez ideii, chiar riscînd să nu pot explica imediat în ce constau dificultăţile acestei chemări la tot ce e mai captivant pe pămînt: contradicţia.

„Starea precară de sănătate a românilor determină ca ţara să piardă anual 15% din PIB“, constată un recent studiu realizat de Institutul de Prognoză Economică din cadrul Academiei Române. Asta înseamnă cam 40% din toate cheltuielile statului! Să finanţezi 40% din buget dintr-o sursă pe care acum n-o ai la dispoziţie este enorm!

Datele există de mult, eurobarometrele sînt anunţate regulat, anchetele sociologice se află pe diferite site-uri. Analiza detaliată şi elegantă, în acelaşi timp, a profesorului Dumitru Sandu, vizînd România în context european de la aderare pînă în prezent se află acum şi ea pe site-ul Reprezentanţei Comisiei Europene în România. Avem deci date, cum procedăm?

De ceva vreme îi tot recomandam unui prieten o carte. N-a citit-o. Au trecut cîţiva ani de atunci. Cu ceva timp în urmă, ne-am văzut. O citise. Uitase de recomandarea mea. Pur şi simplu, îi picase în mînă şi o citise. Îl întreb dacă i-a tihnit lectura. Îmi răspunde! L-a dezamăgit. De ce l-a dezamăgit?!

În ultimii ani am avut o serie de experienţe cu firme de închirieri de maşini de prin Europa. Cu rare excepţii, am întîmpinat tot felul de neplăceri care păreau legate în special de faptul că veneam din România. Gradul de încredere în cetăţenii români e de bună seamă încă foarte scăzut iar companiile respective aplică proceduri mai restrictive.

Un eveniment important – nu ştiu cît de important, fiindcă trăim numai printre evenimente şi comunicate importante pentru ţară – a avut loc în viaţa noastră socială, politică, poliţienească, legislativă, chiar spirituală, pe scurt: cioclopedică; nu contează că evenimentul s-a petrecut pe un stadion de fotbal.

Plasa porţii Mioveniului s-a rupt ca să-i arate lui Michel Platini (nu ăla de la Dinamo) că fotbalul are nevoie de probă video. Şi uite-aşa, ca în orice vremuri de restrişte, de exemplu cînd are nevoie de bani sau cînd neuronii părăsesc cîmpul de luptă, sportul-boier al satului global se întoarce către televiziune. Mai ales aici, la noi, ecranul e totul.

Una dintre cele mai impresionante scene din documentarul lui Vlad Petri despre revoltele din ianuarie este aceea a unui lung schimb de replici dintre o doamnă mai în vîrstă, descinsă parcă din alt film (ceva de genul gospodinelor salutîndu-i pe mineri) şi un mic grup de tineri furioşi.

Două ştiri de la începutul săptămînii. Una de la noi, cealaltă din Anglia. Prima e despre un individ, în vîrstă de 30 de ani, care avea un vis. O fantezie. Să facă sex cu o mamă şi cu fiică-sa. Visul i s-a împlinit. S-a însurat cu o femeie de 40 de ani, care avea o fiică de 13 ani, dintr-o căsătorie anterioară.

Cînd premierul a spus că „nu sîntem o ţară de înotători, nu am o mare apetenţă pentru piscine săpate în diferite localităţi“, mediul politic a interpretat declaraţia ca pe o maliţie curajoasă la adresa Elenei Udrea. Era un mod subtil prin care tînărul premier îşi proba independenţa. Şi, ce să vezi, era şi demonstraţia unei ignoranţe spectaculoase.

Într-o vreme, în magazinele noastre „de articole sportive“ găseai doar rachete de tenis româneşti (cu nume de planete: Neptun sau Pluto), doar schiuri româneşti (cu nume de pietre preţioase: Rubin, Topaz sau Cristal), doar biciclete româneşti şi uneori ruseşti (cu nume zburătoare: Pegas sau Sputnic – Rîndunică), doar corturi româneşti foarte grele şi saci de dormit voluminoşi.

Citit, pentru a patra oară, Demonii, în întîmpinarea – cum s-ar fi spus odinioară – alegerilor din Rusia. Nimic nu se poate înţelege din ce se întîmplă acolo, nimic din ce mi s-a întîmplat în ultimii 50 de ani nu pot înţelege fără demonii aceştia, apăruţi în 1871, la doar doi ani după Educaţia sentimentală (1869).

Către seară, a venit şi popa Zamă, însoţit pînă la prag de zîmbetul bun al preotesei bătrîne, fetişcana de altădată. Şi s-a încins cheful la toartă. N-a durat mult, fiindcă plecarea noastră îl îndemna pe preot la vorbă. A început cu doctorul. – Ei, cum ţi-a mers lucrul, domnule Ionescu?

Cu Mozart, Verdi şi Mascagni la Ateneu şi un buchet de flori albe din partea preşedintelui Băsescu, Ion Iliescu şi-a sărbătorit vinerea trecută 82 de primăveri. Pînă şi Libertatea a priceput ceva din toată povestea, fiindcă a titrat în stilul caracteristic: „Ion Iliescu într-o formă de zile mari. Află secretul!“.

Avem de-a face cu tenisul, care nu mai are nimic de-a face cu apartenenţa naţională; asta dacă nu te numeşti Djokovic, ca să stai în noaptea de după victoria maraton de la AO cu ochii cît cepele la finala europeană de handbal Danemarca – Serbia. În rest, ţara de predilecţie a acestor jucătoare e Republica Aerului Rarefiat de la 33.000 de picioare.

Cînd tanti Herta, cu ochii ei albaştri şi cu o mînă în şold, a strigat că nu mai sînt şniţele, am încremenit cu toţii. După secunde de tăcere, un tip cu o tavă în mînă a întrebat timid cînd vor veni altele. „Zehn Minuten“, a răspuns sonor tanti Herta din bucătărie, arătîndu-şi cele zece degete de la mîini.

De ce mergem la teatru?! Ce ne atrage ca un magnet în locuri în care vedem nişte oameni îmbrăcaţi în fel şi chip, jucînd, făcînd pe alţi oameni, de acum sau de atunci, de aici sau de aiurea?! Tîrcoalele din jurul răspunsurilor posibile trec prin stufărişul bălţilor ipocriziei. Şi e absolut normal să fie aşa.

Nu doar Margaret Thatcher a fost supranumită aşa. Înaintea ei au fost şi Indira Gandhi sau Golda Meir. Pentru noi însă, cei din Estul Europei, mandatul ei a contat ceva mai mult, dat fiind că prin felul principial şi intransigent de a vedea lucrurile, a fost o „doamnă de fier“ care a pus umărul şi la căderea Cortinei de Fier, alături de Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov.

Yumemiru este o aplicaţie japoneză gratuită care-ţi permite să-ţi alegi natura viselor. Graţie unui card din telefon, aplicaţia detectează momentul cînd utilizatorul intră în faza de somn paradoxal (faza REM) şi e cel mai influenţabil. Înainte de culcare, alegi unul dintre cele opt scenarii existente: o plimbare prin pădure, să devii bogat, o poveste de dragoste...

Bucureşti. Iarnă. Munţi de zăpadă neagră, hîdă, ca nişte excrescenţe greţoase de pe obrazul bubos al oraşului. Acum, urîţeniile astea rîd la soare ca într-un desen animat horror. E un pic mai cald. Şi tot depozitul ăsta gigantic, de mizerie, începe să se topească. Să se întindă. Să se lăţească. Să mănînce, clefăind, tot spaţiul.

Cînd am pornit, în februarie 2006, împreună cu cîţiva colegi de la Gazeta Sporturilor, investigaţia privitoare la transferul fotbalistului Bratu de la Rapid la Galatasaray, confirmările au venit mai repede decît ne aşteptam. Gică Popescu a plătit Fiscului o sumă de peste 400.000 de dolari impozit rectificativ, iar impresarul Ioan Becali l-a urmat şi el.

Ne enervează adesea televiziunile noastre. Evident, nu mă refer la Animal Planet, PRO CINEMA sau Eurosport, ci la posturile româneşti considerate de ştiri. Există deosebiri destul de importante între aceste posturi de ştiri, dar asemănările sînt şi mai importante, aşa că prefer să vorbesc de ele la pachet. Neprofesionalismul lor sare frecvent chiar şi în ochii oamenilor simpli.

Lui Mihai Răzvan Ungureanu s-ar putea să-i strice preocuparea pentru propria imagine. Acest gen de preocupare ar trebui să fie unul pozitiv în ţara ministreselor cu andrele, a primarilor socialişti cu svastică şi a liberalilor cu chitară, dar, în special, a foştilor activişti cu palme mari, bătătorite de la legatul viei, dar mai ales de la aplauzele din Sala Palatului.

Vă mai aduceţi aminte de poezia lui Coşbuc? Am învăţat-o la şcoală, aveam şi nişte imagini idilice în Abecedar, copii care se dădeau rîzînd pe derdeluş, case troienite din care ieşea fumul cald al căminelor... Nimic din toate acestea în iarna care, iată, ne-a luat din nou pe nepregătite. E adevărat că, de ceva vreme deja, iarna nu mai e ca vara.