TÎLC SHOW

La o sută de ani de cînd s-a sudat în limba mea turcismul „moft“ cu cuvîntul ăl mai bun şi mai străbun: „român“ – una din cele mai rezistente suduri din cîte au înfruntat veacul, la fel de revoluţionară ca rima lui Eminescu: „blond“ cu „fond“ – va trebui să rostim, calmi, un „A se slăbi!“

Undeva, în inima Olteniei, între dealuri încărcate de livezi şi de păşuni bogate, se găseşte o aşezare scoborîtă din poveştile bătrînilor. Legenda spune că, demult, foarte obosit, Timpul s-a oprit pe meleagurile astea şi a adormit. Oamenii nu l-au băgat în seamă prea tare. Au zis că e un bătrîn drumeţ şi au pus pe el o păturică, să nu răcească.

Am tînjit după un stadion adevărat şi aproape că am căpătat unul. Dar românul nu e mofturos. Ia-i zece lei şi dă-i ceva de maximum doi, va fi fericit. Steaua-Twente a fost în sistem binar, scor 0-1, public de 10. Irelevantă şi tendenţioasă reacţia unor jurnalişti străini care, la vederea Arenei Naţionale, au exclamat: „E foarte frumoasă! Cînd o terminaţi?“.

Nişte meteorologi polonezi (!?) prevedeau în 2010 că avea să urmeze o iarnă neobişnuit de grea (cea trecută), motivîndu-şi prognoza prin încetinirea curentului Golfstream. Nu mi-aduc aminte să fi fost o iarnă specială. La sfîrşitul lunii decembrie 2011, meteorologii români făceau o estimare pentru luna februarie, pe care dacă o citeşti astăzi, te apucă rîsul.

Ne pleacă populaţia! Era un lucru ştiut, acum este unul recunoscut. Mai mult, nu puţini sînt cei care consideră că pînă şi aceste cifre dramatice sînt, de fapt, subevaluate – şi există unele indicii plauzibile în acest sens. Manipulare! Se poate. Orice evidenţe statistice pot fi manipulate, la o adică; lipsa lor poate fi manipulată însă cu atît mai uşor...

Masacrul de pe stadionul din Port Said, unde, la capătul unui meci de fotbal, s-au numărat zeci de morţi şi peste o mie de răniţi, mă presează să aduc la suprafaţă un text pe care, în urmă cu două săptămîni, hotărîsem să nu-l comentez şi să-l ţin, pueril, doar pentru mine.

Aşaaa… Cum vă povesteam săptămîna trecută, într-o seară de vară, dintr-o joacă la telefon, cîteva superbe doamne de la Cluj, făcînd uz de toate fineţurile artei seducţiei, puneau pe jar un londonez cu stare, ameţitor de neînsurat. După ce făcuseră risipă de vocabular englezesc şi pronunţii impecabile, doamnele îşi savurau victoria.

Împreună cu colegul meu de la Gazeta Sporturilor, fotoreporterul Raed Krishan, am fost în cîteva sate buzoiene scufundate în nămeţi. Raed a reuşit să surprindă imagini, dintre care unele «sînt, pe bune, picturi!», după cum mi-a transmis pe sms, cu invidie şi căldură colegială, jurnalista Liliana Sime, de la România TV.

Faceţi următoarea experienţă. Puneţi pe o plită un ceaun mare cu apă şi sare. Cînd începe să fiarbă, adăugaţi mălai (în ploaie) amestecînd cu telul. Dar asta e reţeta mămăligii, veţi spune. Chiar aşa. Numai că, dacă focul e destul de tare, iar ceaunul destul de mare, după cîteva minute, cu siguranţă nu vă veţi mai putea nici măcar apropia de plită.

Jocul de-a stînga-dreapta a ajuns şi la vîrful societăţii. În vîrtejul din ultimele săptămîni, puţini au dat atenţie faptului că preşedintele Băsescu, atunci cînd a vrut să-l desfiinţeze definitiv pe doctorul Arafat, l-a acuzat, cu zîmbetul său prevestitor de rele, de... stîngism. Că cele afirmate de domnul Arafat nu sînt nici de stînga, nici de dreapta, ci pur şi simplu de „bun-simţ“ a demonstrat-o cît se poate de clar colegul nostru Cristian Ghinea.

„E o mare belea să ai sufletul larg şi să nu fi genial“ (sursa – Svidrigailov, din Crimă şi pedeapsă). Nu am avut minte, dar am avut caracter (sursa – un proaspăt divorţat). Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, dar, dacă nu poţi, măcar nu-l sîcîi (sursă autorizată).

Vară. Cald. Frumos. Arşiţe care, ziua, pleoştesc oraşele şi le cufundă-n abulie, pînă cînd, seara, obosite, adorm, lăsînd lumea să mai răsufle. E vreme de vacanţe şi de dat în stambă, din dosul clinchetului de pahare, despre locurile umblate şi chestiile văzute. După fierbinţeala unei zile scăldate în torente de sudoare, seara vine ca o eliberare.

Mai ieri o domniţă a rostit, de la un pupitru sportiv, o întîmplare despre „Guineea Ecuadorială“. Nu-i bai. Într-un spaţiu în care un parlamentar se arată de acord cu perpectiva unei „republici monarhiste“, chestia asta e o prăjiturică în ceas de amurg după un prînz greu. Uite, România ar fi putut fi Republica Capului Verde, pentru că, fotbalistic, e cacofonică.

Aşa cum scriam săptămîna trecută, 9 jurnalişti de toate vîrstele, bărbaţi şi femei, ne aflam la o bază de instruire a poliţiei londoneze. Învăţam cum să ne comportăm în zone de tulburări şi revolte urbane. Baza imita un cartier londonez cu străzi şi clădiri. Îmbinam teoria cu practica iar de cîte ori ieşeam afară din sala de curs pentru cîte un exerciţiu, vedeam o formaţie de poliţişti alergînd.

Revolta din ianuarie surprinde, iar somnul comunicării sociale naşte viziuni ciudate. Puterea a visat iniţial huliganism periferic, apoi manipulare politică subterană, mimînd în somn dialogul cu ţara. Iar cînd s-a trezit, a vorbit în ghicitori. Opoziţia a visat să capitalizeze revolta populară şi nu-i vine să se trezească, presimţind că e doar un vis.

Strict jurnalist de peste 60 de ani, în care includ şi vreo 10 de interdicţie în presă ca „element periculos“, nu dispariţia ziarelor anunţată pentru 2040 mă catastrofează, ci actualul exod al ziariştilor profesionişti către studiourile de televiziune. Transhumanţa de la stilou, pix, creion sau Remington la fraza rostită pe telesticlă mă exasperează.

Din luxuriantul neam pleonastic al eternelor sintagme-vedetă, „babă bătrînă“ şi „mic orăşel“, se desprinde, zilele astea, după un sprint spectaculos, ideea de oengeu nonguvernamental. În efortul de a provoca empatia compatrioţilor care stau la televizor şi nu ies în piaţa publică, unii dintre demonstranţi au descoperit, cu fascinaţie, că ei înşişi pot fi părţi ale societăţii civile.

Dacă ai un fotbalist în campionatul Italiei, asta e o poveste despre talent. Dar dacă un arbitru de-al tău participă la un înalt nivel în lupta acesta pentru imaginaţia lumii care mai poartă şi numele de fotbal, atunci prezenţa umană spune o altfel de poveste. Un arbitru român la o finală de Campionat Mondial e o pledoarie subliminală pentru corectitudinea tipului respectiv.

Învîrteam în mînă foile cu datele instructajului la care urma să particip şi mă întrebam cum naiba făcuseră poza de pe prima pagină, în care nişte tineri păreau să ardă în flăcări, în mijlocul unei adevărate bătălii între scutieri şi rebeli urbani. Jane, îndrumătoarea şi păzitoarea noastră, a celor aterizaţi prin Londra, le-a telefonat organizatorilor.

Dacă vrei să vezi un elefant, nu e bine să te uiţi pe gaura cheii, s-ar putea să rămîi cu o impresie greşită. Este însă ceea ce au făcut cam multe persoane publice în ultima vreme, privind pe gaura propriei chei la străzile României şi văzînd ba un golan, ba un pensionar, ba un jandarm, ba un drogat.

Stimate lucrătoare şi numai puţin stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate, ţin să vă informez că, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2012, am comis o faptă pentru care altădată, înainte de ’89, conform gîndirii mele de atunci,m-aş fi condamnat singur la dispreţ (cel puţin): am renunţat să fac politică la zi – era şi noapte... – pentru a mă concentra asupra unui film artistic, de ficţiune.

Din negura timpului, la noi, înţelegerea profundă, adevărata situare a semnificaţiei cuvîntului popor s-a învecinat întotdeauna cu ideea, nu tocmai măgulitoare, de prostime. Norodul, gloata, masa, talpa ţării, sărăcimea, ţărănoii, plebea, prostimea, gherţoimea, ţopîrlănimea.

Istoric vorbind, după Războiul de o sută de ani a urmat Războiul Fotbalului, zis şi Războiul de 100 de ore, dintre Honduras şi El Salvador, şi-apoi cel de cam 100 de minute (plus sau minus vreun bolovan ori vreo lacrimogenă) dintre Los Pulanos şi El Scuipador. Povestea e simplă.

Mi-aduc aminte cum, imediat după Revoluţie, Radu Cîmpeanu le explica românilor la televizor ce înseamnă privatizare. Încerca să înlăture temerile înrădăcinate pe atunci în mintea multora că vor veni moşierii şi burghezii să-şi ia pămînturile şi fabricile înapoi, după care vor începe să-i asuprească pe ţărani şi pe muncitori.

„În 1898, Freud afirma că eliberarea individului de constrîngerile naturale în materie de procreaţie va fi un triumf al umanităţii. Dacă actul procreaţiei va fi independent de contextele naturale şi culturale, dacă el se va realiza ca act pur individual (voluntar), în afara oricăror alte obligaţii şi satisfacţii, înseamnă că el va putea fi integral stăpînit de individ. Ei bine, acest vis freudian a devenit realitate.“

Iulian Trocaru şi cu mine nu ne cunoaştem la faţă, ne ştim doar din scris, citit şi telefoane, e de cîţiva ani buni aşezat în Canada, cu familia, „funcţionar de stat, răspund la telefon persoanelor cu întrebări legate de legile canadiene, ştiu, nu are legătură în nici un fel cu mine, dar este un loc de muncă. Printre picături, pot visa şi mă pot scufunda în cu totul altă lume...

Explozia mămăligii e guvernată de un ceas cu cuc, un orologiu care măsoară un timp specific acestui colţ de lume. Aici nu există doar un sens al acelor de ceasornic. Totul e posibil. Şi ceea ce pare imposibil se rezolvă pînă la urmă cu ajutorul formulei magice: „Nu-i problemă. Ne înţelegem noi. Facem să fie bine pentru toată lumea“.

Google a introdus nu foarte de mult aşa-zisa căutare instantanee şi ceea ce se numeşte interogarea intuită. Pe scurt, cînd cauţi ceva, înainte să scrii cuvîntul întreg, motorul de căutare ţi-l sugerează şi deja afişează rezultatele, „intuind“ ceea ce vrei să cauţi. De multe ori, sugestia este corectă şi timpul de căutare se reduce.

Aşteptam pe cineva, în urmă cu cîteva zile, în faţa corpului central al Universităţii (din Iaşi, n.m.). Un tînăr înalt, foarte slab, ochelarist, palid şi nesigur s-a apropiat pentru a mă întreba timid: „Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cît este ceasul?“. „Şi douăzeci şi cinci“, i-am răspuns scurt, revenind apoi la gîndurile mele.

Cu exact un an în urmă, un articol izolat din România liberă menţiona mica plachetă a lui Stéphane Hessel (Indignez-vous!) şi imensul său succes editorial. La cei 93 de ani ai săi, personajul impunea măcar atenţie. Membru activ al Rezistenţei, trimis în Franţa de către De Gaulle pentru a contribui la pregătirea debarcării aliaţilor, prins de Gestapo.

Primul eveniment a fost Sergiu Celibidache dirijînd la Ateneu, pe nu ştiu ce TVR şi în care eternităţi, Rapsodia română; tot ce face, rîde şi dansează dînd intrările la toate horele, sîrbele şi ciocîrliile este inenarabil şi zguduitor pînă la dezechilibrul oricăror probleme urgente. Al doilea este eşecul, pe 31 dec., suferit acasă, de Manchester-ul United.

Anul începe minunat, cu bilanţuri şi topuri. Cel mai şi cea mai ocupă spaţii largi, de la filmele şi muzicile care au dat lovitura în 2011, pînă la vînzările de aspiratoare şi mixere care au rupt gurile, la ofertă. Revista Forbes România şi ziarul Adevărul au publicat un studiu al unei companii de monitorizare, o contabilizare a apariţiilor în media trecute pe răbojul personajelor iconice din România contemporană.

Pelé, Maradona sau Messi? Întrebarea are sens doar dacă 2012 înseamnă sfîrşitul timpurilor. Să plecăm, deci, de la această dulce ipoteză. Dacă sîntem întrebaţi cu cine ţinem înseamnă că e vorba despre noi, aşadar e o chestiune personală. Aproape naţională.

Într-o dimineaţă devreme, în biroul în care lucram au intrat brusc nişte indivizi necunoscuţi. Doi bărbaţi negri şi o femeie, tot negresă. Eu lucram la calculator, fiind de serviciu; ora ştirilor la BBC se apropia. M-am ridicat în picioare neştiind prea bine ce să fac. Oamenii mi-au explicat că sînt de la curăţenie.

La început de an, o carte cu titlul Românii, un viitor previzibil? nu poate decît să-ţi provoace curiozitatea. După ce am citit-o, nu pot spune că vă pot ghici viitorul şi nici că am prevăzut ceva, dar sînt cîteva lucruri care ar fi rămas greu previzibile fără acest studiu şi la care nu strică se reflectăm puţin cu toţii. Căci ne privesc pe toţi.

Pe 24 decembrie, cu o zi înainte de Crăciun, să mă sune o voce şi să-mi reproşeze că mi-am încheiat articolul din ultimul număr al Dilemei vechi recunoscînd şocul pe care mi-l produce neputinţa generală în a învinge tirania vulgarităţii şi a inculturii din care descinde:„Nu mi-ai zis că nu te mai şochează nimic? Eşti un demagog! Ai început din nou să minţi!“.

Pe domnul Cucache îl ştia tot blocul. Era un element indispensabil al decorului copilăriei mele. Avea o garsonieră la subsolul clădirii şi se îngrijea – nu ştiu dacă oficial sau din proprie iniţiativă – de adăpostul antiaerian cu care fusese dotat, încă din construcţie, imobilul unde locuiam, alături de o puzderie de oameni, la sfîrşitul anilor ’70.

Colaborarea mea cu Dilema veche se derulează optim, după o regulă silenţioasă pe care am învăţat-o de la Alexandru Şiperco, ultimul român membru CIO.Chiar cu cîţiva ani înainte de dispariţia lui, îi pătrunsesem în casă pentru un interviu. A ieşit memorabil, dar nu datorită nouă, ci pentru că bunul coleg care mă însoţea a reuşit să se împiedice de firul unul televizor.

Era într-o seară friguroasă de sfîrşit de an şi localul Nicoreşti era plin. Toate mesele ocupate. Doar la una mai erau nişte locuri lîngă un client stingher, pe care chelnerul l-a întrebat dacă acceptă compania noastră – doi băieţi şi o fată. Tînărul, căci tînăr era, ne-a aruncat o privire scurtă pe deasupra ochelarilor cît să înţeleagă despre cine e vorba.

Către sfîrşitul anilor ’90, m-a izbit o primă transformare, de-acum socială: printre citadini, Crăciunul nu mai era sfînta sărbătoare a familiei, rudele fiind tot mai mult dublate (sau chiar înlocuite) de prieteni, iar prietenii erau tot mai frecvent colegi. Al cui eşti aluneca încet-încet spre unde lucrezi

La un sfert de veac după Praga ’68 – ah, rotunjimile astea voluptuoase! – poate că n-ar trebui să întîrziem în lirism. Lirismul e prea tentant, prea uman şi deci prea cursiv; sistematic, el absolvă, împacă şi victimizează comod. E naturelul lui. Îl practic, îl înţeleg, dar la sferturi de acestea sau la halbe de veac, nu-l consum.

Un moft. O fiţă. Un refren rămas în minţile hipioţilor înceţoşaţi de alcool şi de droguri. Un pretext pentru toţi lăţoşii şi vagabonzii nespălaţi de prin America, să scape de armată şi să nu fie duşi, pe vremea aia, în Vietnam. Un cuvînt-cheie din proiectele europene de la ora asta, de unde rostuiesc bani frumoşi tot soiul de oengeuri inutile.

Cea mai mare performanţă a românilor e că încă există. Şi cea mai mare disperantă e că nu se ştie cît. Dincolo de butadă, pentru mine rămîne Arena Naţională, cu toate imperfecţiunile şi furăciunile endemice clasice  construcţiilor de pe la noi, unde după o cărămidă vine o altă cărămidă, de bani.

Acum doi ani, şi tot în vremea Crăciunului, scriam despre cozile şi serviciile de la poştă. Şi iată că astăzi tot despre poştă scriu, după ce am asistat la nişte scene cel puţin la fel de groteşti, la acelaşi mizerabil oficiu din cartier. O instituţie care pare tot mai înapoiată pe măsură ce trec anii.

Prim-ministrul îl întreabă pe preşedintele ţării: – Cum dracu’ rezistă românii la atîtea...? Preşedintele îi răspunde: – Îţi spun pentru că cunosc problema: prin cultură. E o recentă scenă pusă în pagina Caţavencilor de Ion Barbu, care, dincolo de caracterul ei strict politic, mi-a curentat creionul, de la guma dintr-un capăt, la vîrful lui din Polul Sud.

Acum vreo două zile, mă sună un prieten şi-mi toarnă, cu obidă, un păhărel de tristeţe, din care tocmai gustase şi el. Ciocnim şi bem. Adică începe să-mi povestească, dezamăgit, care e chestia responsabilă pentru stricarea unei zile. Prietenul meu vine după ani mulţi petrecuţi în Germania.

Poate că e un deziderat naţional benefic, habar n-am!, dar nici nu neg din prima, poate că e util dpdv politic să boicotăm castraveţii şi usturoiul din Olanda, dar mă gîndesc că nu e tîrziu, în plină blocadă leguminoasă, să băgăm de seamă celelalte lucruri pe care aceşti cinici şi vicioşi europeni ni le pot preda, mai ales că batavii o fac fără sentenţiozitate.

„Ghicitoarele au şantajat vedetele cu vrăjile lor!“ – a vuit toată presa de săptămîna trecută. „Ele îşi ameninţau victimele că dacă nu continuă să apeleze la practicile lor vor fi şi ele blestemate.“ Încîlcită poveste... Trecînd-o în revistă, ca să spun aşa, am însă cîteva nelămuriri.

Cei patru băieţi intră pe rînd în balon. Îşi aruncă genţile pe bancă, îşi scot gecile. Primii încep să-şi rotească braţele.  „Hai, hai, treceţi mai repede cu toţii la încălzire. Schimbă-ţi odată pantofii ăia! Ce, nu mai ştii să te apleci?“ Urmează flexii, fandări, extensii, rotaţii. Par neglijente.

Într-o „casă făloasă“ din Cajvana, neterminată şi ea, în camera centrală, care pare a fi un living, este depozitată, deocamdată, o căruţă de grîu. Proprietarul nu este acasă, lucrează în Italia şi vine doar rar în sat. Este una dintre numeroasele „case prin telefon“, după cum au descris situaţia, plastic, două masterande care au urmărit fenomenul.