TÎLC SHOW

Nimeni nu l-a chinuit pe Andre Agassi aşa cum l-a chinuit Andre Agassi. Se lăsase de învăţătură, nu s-a dorit niciodată intelectual, habar nu a avut de subconştient şi super-eu, ştia doar de eul lui şi gîndea tot timpul la persoana I; se făcuse de la 15 ani profesionist în tenis şi ura tenisul.

Povestea maicii stareţe care a născut doi gemeni nu e nici prima şi nici ultima istorie despre vîrîrea cozii lumescului în spaţiul monahal. Din punctul de vedere al Bisericii, acest fapt e unul extrem de grav, dar reacţia oficială a instituţiei e un amestec de tăcere şi bîlbîială care nu face decît să dea apă la moară comentariilor picante.

Nu ştiu ce ne-a rămas de la Socrate (brazilianul, nu atenianul). Ştiu că mi-a rămas copilăria în urmă, la televizoare cu emisie incertă, în care echipamentul gălbenuş-albastru al Braziliei forţa limitele tubului catodic. Un tip înalt, mereu cu capul sus, buclat şi nebărbierit, un fel de zeu coborît din marmură.

…s-a dus noiembrie, iubito, şi nu m-ai învăţat filosofie* precum te-am rugat, probabil că nu o faci decît în decembrie,  aşa cum te-ai obişnuit cu băcăuanul acela,  să nu crezi că mă jigneşti, tot ce te-a rugat Bacovia rămîne în vigoare, nu e o vreme a comparaţiilor, continui să-mi scot din sărite confraţii cînd le zic: „Trebuie să trăim conştienţi că sînt cîteva genii inaccesibile nouă“.

Săptămîna trecută, vreme de vreo trei zile, emisiunile de ştiri şi paginile ziarelor s-au bucurat de un desert nesperat pentru foamea noastră de dulce în Postul Crăciunului. O măicuţă de la o mănăstire ortodoxă din Călăraşi a născut. Senzaţional – prin cezariană. Uluitor – două gemene.

Cînd Mircea Lucescu a declarat Gazetei Sporturilor „Sînt prea bătrîn ca să mă retrag“, oamenii au citit asta ca pe un alint al antrenorului de 66 de ani. Apoi a continuat: „Aş vrea să mor pe teren. E cel mai frumos lucru care i se poate întîmpla unui antrenor. Înseamnă că ai trecut prin absolut tot, în viaţă, acolo, în mijlocul luptei“

Am aflat că la Muzeul de Istorie a României s-a deschis o expoziţie de jucării, din anii ’20 şi pînă în anii ’90, şi că poţi recunoaşte acolo unele jucării pe care le-ai avut în copilărie. Copiii din anii ’50, ’60, ’70 şi ’80 au avut o varietate limitată de jucării. Erau unele comune fiecărei generaţii şi chiar şi astăzi mai dau naştere unor întrebări de genul: „Tu ai avut avion Tarom?“.

Să trimiţi în Piaţa Universităţii, la oră de vîrf, jandarmi şi „mascaţi“ să îmbrîncească studenţi şi să pipăie profesori prin buzunare în căutare de nu se poate şti ce, totul sub privirile trecătorilor care începuseră să se adune intrigaţi în jurul intrării la Facultatea de Istorie, dovedeşte o teribilă lipsă de tact.

Încă nu m-am decis dacă să pun printre culpele tinereţii mele pasiunea, chiar adoraţia mea, pentru Geo Bogza. Nu mă văd scriind un articol avînd în titlu excitanta sintagmă: „despărţirea de...“. Nici pînă azi nu mă pot despărţi de Bogza, oricît de dens este conul de umbră în care au intrat cosmologia sa narcisiacă, whitmanism-ul lui neînfrînat, frazele lui absolutiste.

Simplu. În primul rînd, te uiţi la televizor. Vezi defilarea şi eşti foarte atent la oamenii politici, indiferent de partidul din care fac parte. O dată pe an, la început de decembrie, deseori într-un frig crunt, aceşti oameni trebuie să treacă prin oroarea de a se afla unii lîngă alţii, într-un perimetru strîmt, bine delimitat, rezervat oficialităţilor de rang înalt.

Între atîtea încrîncenări, icnete, crispări, accidentări invizibile sau greaţă de prea mult tenis, Federer arată ca fantoma din maşină, un cineva care insistă pe treaba cu umanul. Nu ştiu dacă e mai puţin „umflat“ decît Nadal sau mai predispus la efort decît Djokovici. Dar, în momentul ăsta, pare cel mai aproape de ideea originară de tenis.

Era toamnă, frunzele începeau să se îngălbenească şi noi aveam în faţă iarna şi cele nouă luni de armată, o pedeapsă lungă cît o sarcină şi fără vreo speranţă de reducere, pentru simpla vină de a ne fi născut băieţi într-o lume care a inventat războaiele. În prima lună, pînă la depunerea jurămîntului, ne aflam într-un fel de limb.

Din virtualul năbădăios al e-societăţii române a poposit acum cîteva zile pe ecranul calculatorului meu un pps paradigmatic, un soi de antologie de angoase naţionale elaborată de un român verde şi subţire. Este vorba despre Lucian Mîndruţă – dar aceasta e mai puţin important. Important este faptul că „opera“ cu pricina este pe placul majorităţii conaţionalilor noştri.

„Ce l-a apucat...?“ – aşa mi s-a relatat că ar fi reacţionat un confrate cînd i s-au citit dintr-un articol de-al meu cele cîteva fraze în care îi lăudam ultimul său roman. „Ce l-a apucat...?“ – întrebarea, foarte spontană, indiscutabil sinceră, se justifica prin aceea că, în urmă cu cîţiva ani, fusesem extrem de critic în discuţia încinsă în jurul unui eseu al său.

Dacă n-ai fost niciodată în Delta Dunării, poţi să trăieşti liniştit cu iluzia, formulată ca-n vechile reportaje, că „la vărsarea bătrînului fluviu în Marea cea Mare, îşi întinde braţele gigantice o minune a naturii, un adevărat paradis al peştilor, păsărilor şi animalelor“.

Inspiraţi din Turcia, acolo unde un club de fotbal, vexat de violenţa masculină a tribunelor, a umplut stadionul doar cu femei şi copii, oficialii români au copiat, acum două săptămîni, aceeaşi tactică. Rezultatul? Această imagine, publicată de Gazeta Sporturilor şi care arată că am rămas specialiştii amuzanţi ai „formelor fără fond“.

Într-o seară, am dat peste o emisiune, la TVR Cultural, cu şi despre actriţa şi cîntăreaţa Ileana Popovici (cine şi-o mai aduce aminte), nu mult schimbată faţă de acum 20 sau chiar 30 de ani. În acea emisiune erau inserate imagini cu ea cîntînd jazz împreună cu trupa lui Richard Oschanitzky sau jucînd în filmul Războiul de Independenţă.

Jurnalista a mai pus două întrebări, de complezenţă, după care a renunţat. Ca orice jurnalist român, avea răspunsul şi punea întrebări doar ca să aibă confirmări de la un „specialist“. În plus, ca orice persoană publică de la noi, se considera obligată să dea glas unei nemulţumiri, iar eu trebuia să-mi manifest disperarea pentru dispariţia elitelor române.

Un impuls impur – a fi util şi futil – mă îndeamnă să deschid ceea ce numesc jurnalul meu public (pe cel intim mă feresc dîrz să-l folosesc) şi să vă pun la dispoziţie unele date ale vieţii interne şi externe din urmă cu fix 15 ani – şi anume prima jumătate a lunii noiembrie 1996.

Mi-e ruşine de felul în care călcăm în picioare sau măscărim orice fel de etichetă, orice fel de protocol. Nu ştiu cum se face, dar, cînd sîntem puşi în situaţii de acest fel, ne comportăm ridicol. Devenim mici, umili, încurcaţi, adevărate definiţii ale neadecvării. Asta dacă nu reacţionăm invers, simţind neadecvarea şi răspunzînd agresiv, necontrolat.

De ce bate Bute tot? Pentru că e bun, deştept şi canadian. Pentru că e un mare sportiv şi un excelent businessman. Pentru că a ştiut – vorba lui Toma – pe ce potecă s-o apuce ca să ajungă într-o poieniţă cu salarizare maximă. Pentru că ştie că ne place. Pentru ţuica şi cîrnaţii de după. Pentru cîrnaţii de pretutindeni.

Pot număra pe degete de cîte ori am mers la spectacole de balet. Şi parcă mai mereu a fost vorba de Lacul Lebedelor. O dată, la New York, la Metropolitan Opera, prin 1993, cînd prim-balerină la American Ballet Theater tocmai devenise Nina Ananiaşvili. După o zgomotoasă tropăială a lebedelor de rînd, a apărut Nina, ca un abur, smulgînd spectatorilor exclamaţii înăbuşite de uluire.

–  Bună, Ciorbiţă, spune! Sînt în autobuzul 226 şi mă pregătesc să cobor. Şoferul tocmai vorbeşte în staţie cu cineva „de la centru“. –  Bine, Ciorbiţă, aşa o să fac. Să trăieşti!

Toată lumea era condamnată să fie victima unei molimi îngrozitoare, nemaiauzite şi nemaivăzute, care venea în Europa din adîncurile Asiei. Toţi trebuiau să moară, cu excepţia unor foarte puţini aleşi. Apăruseră nişte noi trichine, făpturi microscopice care se instalau în trupurile oamenilor.

Există oameni în care îţi depui rezervele secrete de încredere, aşa cum ţi-ai depune nişte valori, neştiute de nimeni, într-o bancă sigură şi discretă. Deşi operaţiunea asta sufletească pare să fie una strict energetică, lipsită de orice suport pipăibil, ea are, în profunzime, şi umbra unei dimensiuni fizice.

Savoarea întîlnirilor mele cu întrebările Dilemei vechi constă, printre altele, în încercarea de a „vinde“ sportul unui public care, după expresia lui Andrei Pleşu, este siderat şi găseşte „profund misterios ataşamentul lui Cosaşu pentru fotbal. «De copil am visat să fiu cronicar de fotbal!»

Am citit o carte care mi-a plăcut şi m-a captivat aşa de tare, încît nu mă pot abţine să nu vă împărtăşesc cîte ceva din ea. E vorba de Open. An Autobiography  – viaţa tenismanului Andre Agassi povestită de el însuşi (şi pusă în paginile unei cărţi cu ajutorul jurnalistului J.R. Moehringer – deţinător al unui premiu Pulizer).

Ediţia de anul acesta a Festivalului de film documentar de la Sibiu a adus înnoiri de concepţie şi de prezentare. A acordat mai mult spaţiu filmelor româneşti, promovînd unele filme prea puţin cunoscute de publicul autohton, a introdus o consistentă categorie de filme studenţeşti, a iniţiat o serie de masterclass etc.

Nu ştiu dacă a ajuns la urechile celor pasionaţi de problemă întrebarea următoare: rugby-ul e de dreapta sau de stînga? Am auzit-o vineri, 21 octombrie 2011, pe France 2, cu două zile înainte de finala Cupei Mondiale ce urma să se dispute la Aukland, în Noua Zeelandă.

Ca orice meci, şi meciul dintre DNA şi FRF e de „1X2“. Sau de „unu ori doi“, conform unei ştiriste sportiste. De fapt, ca în Inglourious Basterds, nu e vorba de vreo luptă dintre bine şi rău, ci doar de două clanuri care se iau la trîntă.

În urmă cu cîteva zile, Liviu Voinea, unul dintre tot mai numeroşii economişti liberali „indignaţi“ (trăiască Stéphane Hessel!), încheia un articol în Jurnalul Naţional cu o frază memorabilă: Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm pe populaţie!

Un bun amic m-a invitat să mergem să vedem ce-a mai rămas din uzina Autobuzul sau Rocar S.A., cum a fost redenumită după Revoluţie, unde el a lucrat ani de zile. Înfiinţată în anii ’50 pe un teren confiscat familiei Brătianu, uzina a fost închisă în 2004. Plină de datorii, a fost vîndută la preţul unui apartament de bloc.

De ani şi ani de zile – din tinereţea mea sebastianistă, decisă şi confuză, şi pînă azi – domnul Mihail Şora este pentru mine una din cele cîteva personalităţi cu care, neîndrăznind mai mult decît lapidare relaţii de bărbie, am stabilit permanente melodii interioare, îngînate doar de pianistul din mine, rar avuabile.

La naiba! Doamna Gina e esenţa care scapă oricărui studiu de antropologie, cercetărilor sociologice, recensămîntului, chiar şi genialei intuiţii a versificatorilor manelişti. Formele ei, rotunde, bogate, ca un pom sănătos plin de rod, sau dimpotrivă, uscate, colţuroase, aspre, ca o noptieră de ratan, ascund îndărătul lor o unduire de talazuri spirituale mai cuprinzătoare decît oceanul planetar.

Clasamentul fericirii pe glob, pe al cărui podium se rotesc ţările scandinave, are aceeaşi natură ironică precum clasamentul FIFA. Cînd stai bine cu punctele şi cu fericirea, clasamentul nu contează. Cînd scîrţîi ca performanţe, atunci ierarhiile se pun! Constaţi cît de jos ai ajuns şi-ţi faci sînge rău.

Aflasem de la colegi că se fac înscrieri la un club de speologie şi că, odată ajuns acolo, după plata unei cotizaţii, poţi face excursii, cu oameni avizaţi, prin peşteri care sînt imposibil de vizitat în alte condiţii. Eram cît se poate de curios. Am mers la clubul cu pricina, care cred că mai există şi astăzi.

– Am ajuns să fim conduşi de clanuri!? – exclamă retoric, în plin Senat, un venerabil profesor, uns însă cu toate alifiile politicului. Aluzia este, evident, la evenimentele tragice de la Giurgiu care au inflamat în ultimul timp întreaga opinie publică. Dar oare chiar aşa să fie? Oare despre asta să fie cu adevărat vorba?

Deşi nu am aflat decît tîrziu, spre seară, că 10 octombrie este consacrat ca Zi mondială a sănătăţii mintale (de la un teledeputat care ţinea să sublinieze că Parlamentul, cinstind-o, a lucrat doar pe comisii) pot să reconstitui cum am trăit-o pentru prima oară în viaţă, de dimineaţă pînă tîrziu în noapte.

Prin părţile astea de lume, cînd spui „agendă publică“, în gură se formează un gust ciudat, de gutuie altoită cu zarzăre, ph-ul scade brusc, smalţul dinţilor se umple de crevase microscopice, iar buzele intră într-o amorţeală profundă, ca de la o degerătură. E ca şi cînd ai pupa gheaţa unui congelator în care, de un deceniu, ai pus la păstrare o scrumbie afumată.

Adevăratul paloş tradiţional e sabia ninja cu care poţi ajunge să cîştigi tot aur, dar sub forma unor medalii mai mici şi mai dese, înşirate pe un lanţ de presat cervicala. Cu fetele de la spadă e altă poveste, nici măcar românească. Păi, lor nici măcar nu li s-a cîntat imnul pe podiumul european anul ăsta, li s-a pus „Trei culori“.

Legea cauciucurilor de iarnă a transformat pînă şi cel mai prăpădit atelier de vulcanizare într-un loc plin de viaţă. Aud că unele asemenea ateliere din Bucureşti sînt aşa de solicitate că nu mai răzbesc decît cu programare. Cricul şi coarba au devenit instrumente de importanţă naţională. Prezonul se impune drept cea mai prezentă piesă din conştiinţa publică.

În urmă cu cîteva săptămîni, am fost într-un impecabil hotel de la poalele Parîngului unde, pe seară, a apărut un grup mare de turişti germani. Erau pensionari, în jur de şaptezeci de ani, senini şi zglobii cu toţii. La un moment dat, am intrat în vorbă cu ei, făcînd pe traducătorul.

Intraţi în orice bar, bodegă, discotecă sau talk-show, – nu vă propun totuşi un consiliu de miniştri – şi întrebaţi: „ce e candoarea?, cu ce se prepară?“ şi veţi fi privit ca un deplasat mintal. Deschideţi dicţionarul şi veţi găsi două rînduri la „candoare“: 1) curăţenie morală. 2) nevinovăţie, naivitate.

Sînt sigur că, în urma unei vacanţe în România, poţi să te întorci acasă odihnit, mulţumit, plin de speranţă că se mai poate face cîte ceva şi pe aici. Există locuri minunate, cu oameni minunaţi, poţi să ai norocul de a da peste spaţii în care obişnuinţa înjurării şi condamnării necondiţionate a naţiei e forţată să ia o pauză.

Regula celor 10.000 de ore există în orice profesie. Ea presupune că, pentru a atinge un nivel performant în meseria ta, ai nevoie de aproximativ 10.000 de ore de muncă, atenţie şi implicare susţinută. Jurnalistul Malcolm Gladwell, cel care a vorbit primul despre regulă, mărturiseşte că, pentru el, cele 10.000 de ore s-au scurs în 10 ani de viaţă.

Într-o zi, la antrenament, cînd mingea mi-a sărit prost din mîini, antrenorul cel nou s-a apropiat de mine, sfredelindu-mă cu privirea lui albastră. Vorbind printre dinţi, mi-a arătat cum să pun căuşul palmelor unul peste altul şi să fac din antebraţe o suprafaţă de lovire aproape dreaptă, ca o scîndură. Am imitat întocmai poziţia lui. „Vezi că poţi, aşa trebuie să ţii mîinile. Să ne închipuim acum că asta e miiingea...“

Nu mai fusesem în Alba Iulia de mult. Nu prea aveam de ce să trec. Tocmai de aceea, plăcerea a fost dublată de surpriza unei cetăţi din care nu ţineam minte decît Catedrala Unirii şi şanţurile pline de gunoaie şi care acum mă întîmpina cu impunătoarele sale clădiri radiind în soarele de toamnă, cu vechea manutanţă transformată într-un hotel de un lux rafinat impecabil.

Regimurile comuniste au pus la punct nişte sisteme prin care au schimbat natura şi logica multor instituţii şi relaţii. La noi, moştenirea asta, bine combinată cu regăsita gîndire bizantină întortocheată, guvernează în prezent nu doar instituţii ale statului, ci şi afaceri private şi chiar gîndirea oamenilor.

Zilele trecute am fost la Sulina, după aproape jumătate de secol. Aveam amintirea, învăluită în mister, a cimitirului cu nume străine de aventurieri şi funcţionari ai Comisiei Dunării şi vagi imagini de case vechi ale unei lumi apuse, înşirate de-a lungul Dunării.

Sînt convins, într-o bună măsură, că nu voi indispune multă lume (trebuie să ai mereu grijă în a nu tînji la unanimităţi) dacă, în aceste zile ale Anului Nou evreiesc, voi alege cîteva mostre de humor iudaic, de mult definit ca o politeţe a disperării.