TÎLC SHOW

Miercuri seara pe la ora zece, mai exact la 24 de ore de la aterizarea pe Aeroportul Băneasa, urlam la fratele meu într-o parcare a unui Metro din suburbii… O zi în Bucureşti a fost îndeajuns să-mi spulbere tot zenul adunat cu sîrguinţă în două luni şi jumătate petrecute într-un sătuc oarecare, liniştit şi însorit, de pe minunatul nostru continent.

Mă aştepta un interviu pentru Secolul 20, cu omul care aproape că se confunda cu jazzul românesc. Era pe la jumătatea anilor ’90. Îmi concepusem dinainte întrebările, studiasem atent alte interviuri pe care le dăduse şi tot ce mai apăruse în presă.

Gata, promit, este ultima dată cînd mai scriu despre învăţămînt! Nu doar pentru că, vorba aia, îmi scade dramatic ratingul şi risc să-mi pierd şi ultimul cititor, ci în primul rînd deoarece nu mai e nimic de spus. End of the game! Cum, necum, mai toate universităţile şi-au văzut sacii în căruţă.

Maximilian Schell se dezlănţuie într-un crescendo sălbatic, martorii sînt incapabili să-i facă faţă, terorizaţi de violenţa interogatoriului, pînă cînd, deodată, din boxa sa, Burt Lancaster, însuşi fostul legiuitor hitlerist, se ridică în picioare şi îi strigă avocatului său: „Iar începeţi?“.

Sînt mulţi care au simpatizat cu Oţelul, care i-au ţinut pumnii pentru efortul de a închide gura căpcăunilor sforăitori ai fotbalului decibelic. Dar după focul pasiunii a urmat scrumul raţiunii. O echipă mică, solidă şi sufletistă s-a transformat într-o echipă mică, sordidă şi habarnistă.

Atentatul. Critica raţiunii paranoice se intitulează scrierea profesorului Manfred Schneider – publicată recent într-un volum de peste 700 de pagini la editura Matthes & Seitz. Cei zece ani împliniţi de la atentatele de la 11 septembrie conferă un caracter imperativ lecturii acestei cărţi, palpitantă ca un roman poliţist, dar în acelaşi timp doctă şi solid documentată ca un tratat academic.

În faţa intrării în Ateneu aşteptau o mulţime de paltoane cenuşii. Lume care se înghesuia şi vocifera la anunţul că nu mai sînt locuri. Era o dimineaţă friguroasă cu un cer mohorît. Nu ştiu dacă mai fusesem vreodată într-o sală de concerte sau dacă mai intrasem în clădirea Ateneului.

Răducule, ne ştim de peste 60 de ani de viaţă şi activitate revoluţionară, chiar contrarevoluţionară, n-am fost membru de partid, nu sînt nici anticomunist get-beget, cred că am iubit împreună aceeaşi femeie de la documentare (El: „Alo, domnişoară, debarasaţi-ne vă rog de saramurile astea... Răducule, ce vrei felul III?“ Eu: „Nu am voie dulce!“ El: „Vreun diabet, ceva? Hai, lasă-te de prostii!“).

Zilele trecute am dat întîmplător peste această ierarhizare neurofiziologică a genurilor de muzică, ascunsă într-o scurtă informaţie dintr-un colţ de cotidian: „muzica uşoară sau populară activează sub 50% din scoarţa cerebrală, muzica simfonică modernă 60-70%, muzica clasică ajunge pînă la 90% şi numai Mozart atinge 100%.

Corneliu Porumboiu e regizor. Octavian Porumboiu este manager. Iar Adrian Porumboiu le oferă, amîndurora, suspansul necesar derulării activităţii. Acum două săptămîni, Porumboiu senior a promis că, dacă un scandal fotbalistic rostogolit de el nu va avea finalul scontat, va intra în pactul tăcerii faţă de sport.

În urmă cu 20 de ani, la sfîrşitul lunii septembrie 1991, cînd la putere era FSN şi preşedinte – Ion Iliescu, Bucureştiul era invadat de mineri pentru a patra oară. La ceva mai mult de un an după ce veniseră să-i „pună la punct“ pe reprezentanţii opoziţiei, oamenii lui Miron Cozma aveau o răfuială cu Guvernul Roman, care, chiar cu acea ocazie, a şi fost demis.

Despre nea Flutur şi muzeul său de lîngă Peştera urşilor am scris, la timpul potrivit, o pilulă în această revistă şi un întreg articol mai mult sau mai puţin „ştiinţific“ dedicat colecţiilor săteşti.

Zilele trecute a avut loc – în presa timpului, cum se zice – o reabilitare a unui om şi a unei idei româneşti care, timp de 40 de ani, s-au bucurat numai de dispreţ şi hulă. De cînd am învăţat ce este o autobiografie, am apreciat că 40 de ani constituie cea mai fiabilă unitate de timp.

„Românii cară totdeauna multe bagaje.“ A fost formula cu care un cunoscut stabilit de multă vreme la Londra ne-a întîmpinat în anii ’90. Privea fix către geamantanele noastre. Chiar dacă noi duceam atunci şi lucrurile unor prieteni, ştiam că, în esenţă, avea perfectă dreptate.

...Mai ştiţi cine e campionul naţional la şah? Aţi mai citit în presa noastră sportivă sau ne vreo ştire? Măcar de trei rînduri, despre şahiştii lumii sau ai ţărişoarei? Eu nu. Oare se mai joacă şah în România? Mai există turnee cu public, oameni care se adună în jurul unor mese pe care doi semeni mişcă nebuni şi cai? Poate în Cişmigiu...

Jonathan Scheele, un bun cunoscător politic al României, a declarat în repetate rînduri că România nu are „o viziune“, că, după părerea lui, acestei ţări îi lipsesc „obiectivele“ pe termen mediu şi lung. Din altă perspectivă, Emil Constantinescu era de părere că am avut un astfel de proiect cu bătaie lungă, început pe la paş’opt şi încheiat odată cu integrarea europeană: europenizarea şi modernizarea ţării.

Chiar dacă au fost eliminate din primele tururi ale US Open, există totuşi 5 românce printre primele o sută de jucătoare din lume, adică mai multe decît americancele (4), chinezoaicele (4) sau sîrboaicele (3), depăşite la număr doar de franţuzoaice şi nemţoaice (care au cîte 6) şi, evident, de rusoaice (14). Există un secret al calităţii tenisului jucat de fetele noastre?

Auzim de nenumărate ori pe cîte cineva spunînd că a aflat de pe Internet cutare lucru, despre care ştiam sau aveam să descoperim ulterior că e o informaţie falsă, o deformare, o intoxicare, o încercare de manipulare sau, pur şi simplu, o prostie. Mulţi oameni nu se gîndesc sau nu ştiu să verifice sursele şi merg pe principiul că dacă e scris pe Internet, trebuie să fie şi valabil, ca şi în cazul lucrurilor prezentate la televizor sau scrise la gazete.

Există o sentinţă mortală: „Numai proştii sînt modeşti“, de mare succes la intelectualii neisprăviţi, precum îi numesc pe aceia care nu-s la curent cu progresele inteligenţei ajunse în stadiul de a gîndi oximoronic, antitetic şi chiar antietic; de aceea avem trufaşi care – cu o inteligenţă expertă – sînt încîntător de modeşti, de aceea cunoaştem şi modestia orgolioasă, ostentativă, plus modestia strategică, perversă, nu numai ipocrită.

Zilele trecute am primit pe canalele ubicue ale Internetului un „manifest slow science“, cu o listă aferentă de susţinători. Bineînţeles că m-am grăbit să semnez şi eu. După care am luat-o mai încet şi am început să mă gîndesc la toată povestea. Iată că şi ştiinţa – sau, mai general, cunoaşterea – intră în familia a ceea ce unii numesc deja the global slow movement.

Se spune că patronii americani ai echipei Manchester United vor să listeze firma la bursa din Singapore, sperînd să obţină un miliard de dolari pe acţiuni. Asta după ce au plătit alte 1,3 miliarde cînd au cumpărat clubul. De ce la sumele astea învîrtite în jurul lor, jucătorii continuă să alerge în chiloţi după minge?

Am lăsat bucuroşi în urmă cabana Suru, cea care cîţiva ani mai tîrziu avea să ia foc şi care ni s-a părut deprimantă, ca şi numele pe care-l purta. Cerul era la fel de sur, deşi în august, dar răcoarea ne prindea bine la urcuş. Încet-încet, gîfîind, ne apropiam de creastă. La un moment dat, din spate ne-au întrecut doi turişti, un băiat şi o fată.

În timp ce stropeam grădina, mă gîndeam la Şerban, băiat de asfalt, care, după ce nu ne mai văzuserăm ani la rînd, ne-a chemat odată să ne arate cum i-a înflorit nu ştiu ce copăcel. Era atît de încîntat şi se uita cu atîta duioşie la nişte frunze iţite pe o tulpină anemică, încît nu am îndrăznit să-l mai ironizez, aşa cum avusesem prima pornire cînd ne-am văzut.

La ora asta, cînd avem un stadion naţional de o anvergură occidentală, dar toată lumea ştie că nu avem naţională nici de nivel local, la ora cînd facem un meci lamentabil cu cea mai proastă echipă din lume şi o batem cu 1-0 fără să ne fie ruşine, la ora cînd se cere chiar desfiinţarea echipei naţionale de fotbal...

Pe la jumătatea lunii decembrie, uşa cabinetului Decanului Hank se deschise brusc, iar una dintre femeile de serviciu ale Universităţii ieşene îşi făcu apariţia, zîmbind larg şi optimist, asemenea politicienilor în campania electorală: „Domnu’ Dican, primiţ’ cu colindu’?“.

Întrebarea nu doar că presupune apocalipsa sportivă, dar solicită şi nararea multiplicării ei. Sincer? Nu e cazul! Oamenii au fost dezamăgiţi, acum o lună, după ce România a ocupat locul 12 la Campionatul Mondial de Polo din China. Numai că acest Mondial nu este criteriu de calificare la Jocurile Olimpice.

O fată care s-a recomandat „promoter“ pentru firma X m-a abordat într-un mall: „Nu vreţi să participaţi la un concurs la care puteţi să cîştigaţi ceva?“. „Şi dacă o să cîştig ceva de care nu am nevoie sau nu-mi place?“ „Cred că merită să vă încercaţi şansa, nu veţi fi dezamăgit.

Cehii noştri dragi au lansat printre celebrele lor 2000 de cuvinte acel „socialism cu faţă umană“. Expresia ne înfiorase. Faţa umană ne ispitea spre patetisme, cea mai parşivă ispită; bolnav de cinefilie, vedeam în ea şi o sublimare în politic a Asului de pică, a blondei lui Forman, a „micilor margarete“ inventate de Chytilova, a acelei şcoli pragheze de cinema care ne bulversa privirea, tandreţea, grotescul, ca nimeni alta după neorealismul italian.

Există o similaritate fascinantă între drumurile pe care le apucă diferitele societăţi ieşite din comunism. Teoretic, ele se cheamă „tranziţie“ iar pentru Europa aceasta este reglementată de „foi de parcurs“ emise de Bruxelles. Ştim deja că acestea nu împiedică ţările să o mai ia şi pe arătură, dar, în mare, toate drumurile duc la UE.

„Noi i-am lăsat pe băieţii ăştia în prima urnă valorică şi ei au ajuns în a patra, aşa că nu ştiu de ce ar trebui iertaţi. În ultimii ani am avut de toate la Naţională, mai puţin rezultate.“ – Dan Petrescu. Greu să zici mai bine.

În prima porţiune, pe alee, între blocuri, să mă feresc de cîini. E mai ales ăla negru care dă de fiecare dată alarma şi apoi sar toţi. Primele dăţi, mă opream şi le ziceam marş, acum am observat că, dacă trec în viteză, îi iau prin surprindere şi nu se pot ţine după mine. Aleargă cîteva zeci de metri lipăind şi plescăind mîrîit, după care se lasă păgubaşi.

În ultimele două săptămîni, am primit următoarele telefoane care mi s-au părut de un anume interes social, politic, economic, poate şi intelectual: de la un prieten din Toulouse: „Ai ştiut că ultimul bărbat iubit de Marina Ţvetaeva a fost tatăl lui Andrei Tarkovski?“ (Nu ştiam.); de la un tînăr informatician care lucrează la o firmă germană: „Mă enervează cum pe nemţii mei nu-i enervează absolut nimic... Nici măcar căldura.“

Început de august. Cald. Drum prost şi aglomerat. Porţiuni de şosea pe care poţi merge normal, decorate, ici şi colo, cînd nu te-aştepţi, de gropi discrete ca suprafaţă, dar foarte adînci. Parcă e o joacă absurdă, pornită de un tembel care stă ascuns şi se amuză. Dacă dai într-o groapă de-asta, ai toate şansele să pleci mai departe tractat sau pe o platformă.

Am povestit de curînd cum pe unii indivizi, deschiderea graniţelor şi libertatea i-a preschimbat din nişte măgăruşi provinciali într-un fel de scroafe globale. Din fericire însă, există şi reversul medaliei, adică persoane care au ştiut cum să-şi recupereze o viaţă decentă. La o masă alăturată, o doamnă de vreo 65 de ani, un fel de Juliette Gréco din urmă cu vreo 20 de ani, conversa la telefon cu nişte prietene care nu nimereau strada şi terasa unde ea le aştepta.

E ceva ce nu se leagă. Ceva care nu puşcă. Ceva care a scîrţîit o vreme, iar acum huruie de-a dreptul. Ca entuziast al proiectului european, îmi vine greu să recunosc lucrurile astea. Dar starea de fapt care bolboroseşte în momentul ăsta e atît de evidentă, încît nu-i poate lăsa indiferenţi nici măcar pe euroentuziaştii patologici, hotărîţi să nu vadă decît partea vizionară, plăcută, edenică, a problemei.

Căldură mare, într-o miercuri, aproape de orele prînzului. Nebunul acela de copil intrase cu roata bicicletei lui, abia cumpărate, în spiţele bicicletei copilului meu, cică de încercare, să vadă „cum buşeşte“ bicicleta lui. Rupsese o spiţă, iar roata bicicletei copilului meu se descentrase. Cînd se descentrează, nu mai funcţionează bine nici frîna şi e musai s-o repari cît mai repede.

Privesc de ceva vreme, de pe veranda pensiunii unde ne facem şedinţele de teren, la cele trei case (neterminate) care s-au ridicat recent pe buza dealului din faţă, şi nu înţeleg ceva. În satul în care ne aflăm, densitatea „caselor făloase“ este incredibilă. Aproape jumătate din populaţia activă este plecată în străinătate încă de la 16 ani şi toţi nu au decît un singur gînd: să-şi ridice propria casă.

Amy Winehouse a murit şi, teoretic, ar fi trebuit să dea lovitura în presa de la noi, dar n-a reuşit să prindă nici măcar o fărîmă din spaţiul de care s-a bucurat sinuciderea Mădălinei Manole. E normal. N-a fost pe-aici, n-a călcat pe la Festivalul de la Mamaia şi nici pe la Cerbul de Aur. Pentru invitaţii de la OTV, pronunţarea numelui Winehouse e o probă de sport extrem.

În toiul scandalului cu bacalaureatul, am dat peste nişte vechi caiete de matematică, din liceu. Făceam pe atunci meditaţii pentru admiterea la facultate şi umpleam cu exerciţii o mulţime de caiete studenţeşti de cîte 100 de file. La începutul anilor ’80, spre deosebire de grozăvia examenului de admitere la facultate, bac-ul era un examen aproape formal.

Preşedinţilor noştri nu prea le place poporul pe care îl reprezintă. Ceauşescu era convins, către sfîrşit, că ţara întreagă nu-l merită, iar urmaşul său, Iliescu, i-a etichetat pe toţi cei care i se împotriveau drept golani. Zilele trecute, într-un interviu disecat apoi de toate celelalte televiziuni, Băsescu s-a supărat pe... filozofi.

După 60 de ani plini de lirism şi subversivitate, nu mai vibrez voios la Turul Franţei.

Au trecut peste douăzeci de ani de cînd în România se puteau interzice un film, o carte, o piesă muzicală, un spectacol de teatru. Dacă actul artistic nu corespundea, din punct de vedere ideologic, tovarăşii însărcinaţi cu educaţia şi cultura socialistă îl puneau la popreală.

O, da! Şi mama prim-ministrului prăjiturilor (atenţie, ştiu exact ce vorbesc!). Piratat de politicieni şi antipoliticieni, de afacerişti, de întreprinderi de stat care contribuie la puşculiţa-frunzuliţa şi, în general, de oricine are chef să se bage în seamă, Bute mai are doar de auzit celebrul îndemn cotrocenist care i-a zguduit urechile şi lui Hagi.

De mult mă ispitea acest exerciţiu pseudo-statistic, ce poate părea, la prima vedere, uşor narcisist: „ratingul“ propriilor mele articole în Dilema veche. Raţiunea acestei tentaţii este însă mult mai „sociologică“ şi ne-personală, chiar dacă a fost pusă în mişcare de o impresie cît se poate de subiectivă: trăgînd din cînd în cînd cu coada ochiului la numărul de cititori şi al intrărilor „like“ ale pilulelor ...

După „bătălia“ de la Wimbledon, situaţia în tenisul mondial continuă să fie dominată de patru mari puteri europene: un sîrb – Djokovici, un spaniol –Nadal, un elveţian – Federer, şi un britanic – Murray. Americanii şi australienii nu se mai văd. Pentru prima oară de la Ilie Năstase încoace, să fie patruzeci şi ceva de ani, un balcanic este number one în lume.

Că tot venise vorba, săptămîna trecută, de idei proaste. O bună prietenă a avut o idee cumplit de proastă, în vremurile astea vesele, în care ţara noastră sărbătoreşte ieşirea din criză. I s-a năzărit ei că trebuia să nască. I s-a rupt apa, cum se zice, şi a fugit într-un suflet la clinica unde trebuia să primească asistenţa şi îngrijirile necesare în situaţii de-astea.

Am stat cu ochii, cu mintea şi cu sufletul conectat la Lucian Bute, un boxer care vorbeşte ca un pianist. Urmărind lupta lui din ring şi a opta aventură muncită prin care şi-a păstrat centura mondială, am rămas mai puţin atent, dar infinit mai prezent.

Ne munciseră mult în armată. Mîinile noastre erau obişnuite mai degrabă cu legumele decît cu armele. Curăţam cartofi, descărcam şi sortam ceapă, culegeam porumb, roşii, gogonele şi varză. Pentru aceasta din urmă – varza – primisem fiecare cîte un fel de macetă cu care tăiam căpăţîna de la cotor şi o aruncam apoi într-o grămadă. Înaintam încet, căpăţînă cu căpăţînă, stînd aplecaţi.