TÎLC SHOW

Nu, n-a fost un examen obişnuit. De fapt, nici nu ştiu ce a fost în capul meu cînd le-am cerut masteranzilor în antropologie să-şi imagineze, pe post de examen la cursul de identităţi colective, un „muzeu al sinelui“. Orice muzeu este, într-un fel, un muzeu de sine, o selecţie de obiecte şi instanţe care pun în scenă, susţin o identitate colectivă.

Locotenentul Columbo a apărut de-ajuns de straniu în sîmbetele noastre ante-decembriste, după Sfîntul, Mannix şi Kojak. Şi la el era „cu crime“, dar fără revolvere; nu se trăgea, nu aveau loc bătăi; parodiind uşor o formulă solemnă a literaturii noastre, la el chiar se putea spune că biruia gîndul.

Duminică. Pe la prînz. Am ideea cumplit de proastă să mă duc la cumpărături într-un cash and carry cu nume de mijloc de transport subteran, la Cluj. Am zis că fac o chestie deşteaptă ducîndu-mă acolo duminica, la prînz, cînd nu e aglomeraţie. Mă lălăi, căpiat, printre rafturi pline cu marfă, şi-mi vine o idee cu mult mai proastă decît prima.

Refuz să vorbesc despre tehno-botanice, mai ales după finala Djokovic-Nadal – ăştia parcă au mîncat iarba fiarelor! Federer ar putea fi victima unei supradoze de tenis, chestie care în acest sport te pîndeşte la orice colţ de teren. Un ritm infernal, susţinut de bani, faimă...

Un cunoscut mi-a povestit că se afla odată într-o vizită la nişte veri de-ai lui pe care nu-i mai văzuse de mult. Aceştia stăteau într-o casă foarte frumoasă din Bucureşti, plină de foişoare, scăriţe, cotloane şi uşiţe secrete, un loc care întotdeauna i se păruse ideal pentru poveşti cu fantome.

– Ai cam dat-o în bară cu povestea ta despre „criteriul trei“! mă avertizează prietenul meu, Jurnalistul, de cum mă vede.  – De ce? întreb eu, timorat.

Sînt dimineţi în care te trezeşti cu un singur nume în minte: Carabagiac.   Sînt alte dimineţi cu un Bulat Okudjava intens şi Călătoria diletanţilor săi în amor care, deodată, se bifurcă spre confidenţa unui prieten deloc intim: „M-am îndrăgostit... cui s-o spun, dacă nu ţie?“.

Și nu ştim. De ce nu ştim? Habar n-am. Poate pentru că aşa e croită lumea. Poate pentru că nu ne interesează. Sau poate pentru că, deşi ne-ar interesa, n-avem de unde să aflăm. Există şi o altă variantă. Ar putea să ne intereseze, am avea de unde să aflăm, dacă am face un efort, dar, în cele din urmă, fiind la capătul ţării, zicem că nu merită.

Dincolo de un stadion şi un antrenor reînnoit, e cu putinţă ceva nou în jocul echipei naţionale? „Speranţa mea este stadionul, mai vedem cu echipa“, a spus Victor Piţurcă la o cafea, în redacţia Gazetei Sporturilor. Ne îndeamnă să nu subestimăm, aşadar, forţa civilizatorie a unui stadion.

Era la sfîrşit de iunie şi campionatul mondial de fotbal din Germania trecuse deja de faza grupelor. Ziua în care Franţa juca cu Spania. Tocmai vizitasem castelul Chambord de pe valea Loarei, care ni se păruse prost întreţinut (într-un stil aproape românesc) de către statul francez proprietar. Unele ferestre la care se spărseseră geamurile erau acoperite de cartoane puse strîmb.

Ce arunci şi ce păstrezi? Şi, măcar din cînd în cînd, nu poţi să nu te întrebi şi de ce? De ce să arunc o parte din mine, de ce să păstrez ce nu mai are nici un sens pentru mine? Dar ce sens?... Cînd toate obiectele care te-au înconjurat ani şi ani de-a rîndul devin o viaţă într-un camion, mutatul capătă dimensiuni ontologice.

Tîrziu a observat că vanitatea îi este mult mai dezvoltată decît inteligenţa. Putea fi, uneori, atît de demn încît îl lua frica şi renunţa.  Nu a cunoscut niciodată hazul lucrurilor şi totuşi orice frază o începea cu „eu“. Nu a suferit niciodată de oportunism fiindcă întotdeauna a fost de partea majorităţii. Nu a înţeles niciodată ce înseamnă să nu poţi lăsa o carte din mînă.

Dacă vi se întîmplă să călătoriţi cu maşina prin România, şi dacă aveţi ghinionul să daţi peste un drum în lucru, la care se circulă pe un singur sens, fiţi atenţi la ce se întîmplă, cîtă vreme staţi la coadă. S-ar putea să aveţi suficient timp încît să observaţi că pe marginea drumului zac dune de gunoaie. Asta dacă nu sînt rigole, care s-au umplut deja, cu aceleaşi gunoaie.

Nu ştiu cît de tare s-a săturat mulţimea de fotbal, dar e limpede că pasiunea nu e o ecuaţie cu rezultat constant. Cum ar zice ostaşul sovietic: niet votki, niet liubov – adică unde nu-i cultură, vai de pasiune.

Revin la vremurile cînd fiecare naţie europeană îşi avea moneda ei proprie. Vorbeam despre francii francezi cu bancnote mari şi flamboaiante şi cu centime mici şi zornăitoare. Spre deosebire de ei, schillingii austrieci şi micuţii lor groschen erau nişte bani mai discreţi, tot aşa cum discret a fost la început şi negustorul arab din faţa unei tarabe de tras la tir, din parcul Prater.

N-am mai fost de mult prin lipscănărie. Nu-mi place, ca să fiu sincer. Urmez însă acum, de la distanţă, grupul de ziarişti preumblaţi de Eugen Istodor cu Ghidul turistic şi de chefuri al Lipscanilor în mînă, pe urmele plimbărilor sale de documentare.

Îl citesc pe Cioran – cu creionul în mînă – fără urmă de plictis. Cu intense bucurii şi iritări, da. Cu poftă şi refuz, cu irespect şi brusc entuziasm – niciodată cu plictis; l-am pus printre talentele exorbitante ale neamului, un nabab în talent care nu avea de ce să facă roman, poezie, teatru, fiindcă făcea literatură la un nivel de unde o putea dispreţui, sincer sau ipocrit – nu mă interesa.

Oriunde te-ai întoarce, dai peste cîte un aparat de fotografiat, o cameră video mai mică decît săpuniera lui Pinocchio, sau un telefon ultrasofisticat care, deşi ar încăpea lejer în buzunarul lui Neghiniţă, filmează HD şi face poze. Nimic nu mai rămîne nefotografiat, nefilmat, nepus pe Facebook, nearătat lumii.

Iată întrebarea supremă în fotbalul românesc, de vreme ce ea include binomul de maximă notorietate: Hagi şi echipa tuturor suporterilor. Aiurea! Cinstit vorbind, nu e deloc aşa. Dar deloc!

Idiotul, de Feodor Mihailovici Dostoievski. Un roman din topul absolut al hiturilor literaturii universale, în viziunea scenică a lituanianului Eimuntas Nekroˇsius, unul dintre cei mai la modă regizori de teatru din ultimii douăzeci-treizeci de ani.

Au trecut mai bine de trei ani de cînd scriam cum autorităţile locale din Rîşnov şi cele judeţene din Braşov se luptă să ia înapoi Cetatea Rîşnov, care fusese concesionată unei firme conduse de un italian. Povestea e destul de cunoscută. Din anul 2000, Alberto Drera începuse să renoveze cetatea în care pînă atunci păşteau oile.

aflu din surse nu doar secrete, dar şi autorizate, că în curînd va avea loc un concurs pentru ocuparea unui post de documentarist în Serviciile dumneavoastră. Avînd oroare de sistemul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii), visînd de mult la un asemenea post – după epuizarea inevitabilă a zăcămintelor mele de imaginaţie – mă simt în stare, şi nu cred că sînt impertinent, să mă înscriu la vedere şi să vă prezint o mostră de notă documentară (conform viziunii mele) în cazul că voi obţine acest post.

Traficul continuă să fie unul dintre principalele ofuri ale bucureştenilor. Mai larg, ceea ce se întîmplă în stradă, de la curăţenie la cîini comunitari şi de la starea drumurilor la trafic, se află pe primele locuri în ierarhia nemulţumirilor locuitorilor Capitalei, aşa cum rezultă din noua ediţie a „cartografierii sociale a Bucureştiului“, realizată la SNSPA de către colegul meu Alfred Bulai.

E şut, dar fîsîit. Dacă se trăgea cu sete, cădea aproape tot zidul de fum al Ligii. Atenţie mare însă că se pregăteşte contraatacul! Să nu se ducă Timişoara în cupele europene, primesc, dar să nu retrogradeze, şi nici Bistriţa. Să rămînem cu toţii strînşi la focul călduţ al Ligii.

Astăzi ni se pare că moneda euro există de cînd lumea şi că va fi tot cît va ţine şi lumea (nu ne îngrijorează că prin Europa au apărut niscai dubii). Eu, totuşi, îmi mai aduc aminte de francii francezi, de bancnotele acelea mari şi vesel colorate, dar şi de variatul mărunţiş, centimele care-ţi încărcau buzunarele prin anii ’90, în vremea cînd la noi, din pricina inflaţiei, monezile aproape că dispăruseră.

De cîteva zile, universitatea este în fierberea „clasificării“ şi „ierarhizării“ universităţilor, declanşate de ministrul Funeriu. Am încercat să vorbesc cu nişte colegi din alte universităţi, dar am primit doar SMS-uri iritate cu „şedinţă metodologică“ sau „sînt în plin scandal, te sun cînd se termină“. Nu mi-a răspuns nimeni.

E sfîrşitul lui mai 2011, ziua creşte spre solstiţiu, e deja vară la Bucureşti, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi, plini de detalii numite D.S.K., Obama, Netanyahu, vulcanul islandez erupe din nou, Mubarak e în depresie, europenii nu înţeleg justiţia americană, se înţeleg tot mai puţine, un prieten mă sună să-mi strige că nu-l înţelege pe Stalin, un altul că nu pricepe nimic din Ulise-le lui Joyce.

În urmă cu douăzeci şi cinci de săptămîni, am început o serie de articole în care am încercat să spun cîte ceva despre dezordinea simbolică în care rătăcim de ani buni. Nu am pretins nici o clipă că deţin vreun adevăr suprem sau cheia unei teorii care explică fără putinţă de tăgadă tot ceea ce ni se întîmplă.

Astăzi, mîinile care preiau eprubetele lui Mesi şi Nadal sînt mai curate decît erau pe vremea lui Maradona şi Agassi? Da, poate fi şi aceasta o explicaţie a fotbalului de vis jucat de Barcelona, echipa care atinge periculoasa unanimitate a aprecierii. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în fotbalul mai viu decît Camera Lorzilor, în fotbalul unde consensul este interzis.

Nu vreau să spun că bărbaţii ar fi mai buni la tenis. Cred însă că e ceva în neregulă cu asemenea meciuri directe între băieţi şi fete. Şi am aflat asta înaintea lui Jimmy Connors, cînd, prin clasa a VII-a, colega mea de bancă Luminiţa, cea care ne plăcea tuturor băieţilor din clasă, mi-a spus că ştie tenis. Era o zgîtie de fată, roşcovană şi pistruiată, cu nişte cozi lungi şi împletite.

Îmi permit să susţin că rolul intelectualului, fie el şi ruda sa săracă din „umanioare“, nu a scăzut şi nu trebuie să scadă, ci dimpotrivă, poate şi trebuie să fie oarecum la fel de important ca pe vremea părinţilor modernităţii. Cu condiţia însă ca să nu îşi mai – şi să nu li se mai – măsoare „impactul“ doar prin raportare la putere, fie ea politică sau economică.

Snooker-ul – pe româneşte şi fără mult savantlîc – e sportul în care perfecţiunea e atunci cînd-zici-că-le-pune-cu-mîna. Higgins era din categoria asta enervant de înaltă. Trump – numit de toată lumea Judd, semnul precis de simpatie spontană şi temeinică – se gîndea nu atît la perfecţiune cît la spectacolul loviturilor aiuritoare, incredibile, de o îndrăzneală extraordinară; sînt extravaganţele talentului.

La noi, unul dintre marile argumente cu care se construieşte poziţia de forţă dintr-o conversaţie – care desfiinţează orice şansă a prezentului de a se ridica la valoarea trecutului – e faptul că atmosfera de tranşee, interdicţiile de tot felul, viaţa grea şi frustrările din perioada comunistă au funcţionat, în mod paradoxal, ca nişte puncte forte, ca nişte avantaje, ca un fericit punct de plecare în devenirea multora dintre noi.

Englezii de la Nottingham Forest au stabilit un record: au cîştigat Liga Campionilor în sezonul următor celui în care au luat primul titlu. Românii au dat-o pe dos: imediat după prima participare în Ligă, Urziceni a retrogradat.

Ca unul care am ţinut „sub comunism“ cu UTA şi cu „frizerii“ Progresului, îl urmez pe TRU în detestarea regimului Ceauşescu, dar voi fi pe mai departe un melancolic după fotbalul lui Dobrin, Bölöni, Radu Nunweiller, Balaci şi al atîtor „daci liberi“. E felul meu de a-mi revizui valorile între un corner şi un penalti indiscutabil.

Sîntem ca un soi de juriu care dă note şi verdicte docte. Amestecăm totul într-un ghem de frustrare care ne opreşte să „respirăm“ normal. Avem enorm de spus şi nu găsim nici un răgaz pentru a asculta.

Aşa arată propunerea noastră, a microbiştilor, pentru poziţia de premier independent al României. Este cetăţean olandez, cu studii superioare, atitudine şi costumaţie business, integritate, şi fără nici o legătură cu ţara noastră, alta decît că ţine la piept eşarfa tricoloră pe care este chipul fotbalistului român Mihai Neşu.

Era februarie, zăpada de un metru şi un frig de minus 15 grade. O Românie abia ieşită din comunism. Aveam rucsacuri mari în spate şi încercam să ajungem la un refugiu din Retezat, la care mai fuseserăm cu ani în urmă. Un loc în care zile şi săptămîni la rînd nu vedeai picior de om, ci doar nişte urme de animale sălbatice, dimineaţa, prin zăpadă.

Bineînţeles, imaginaţia arhitecturală a proprietarului postsocialist se poate desfăşura în deplina sa creativitate cînd întregul spaţiu îi stă la dispoziţie – altfel spus, cînd există un singur proprietar. Dreptul la aberaţii este, în acest caz, nelimitat. El merge de la locuinţe private dintre cele mai fanteziste şi pînă la construcţii publice dintre cele mai agresive.

A fost mai întîi lenea – sentiment, desigur, detestabil, chiar dacă ginerele lui Karl Marx i-a adus un elogiu inegalabil, apreciat de socrul său, într-o carte intitulată cu o marximă impertinenţă: „Dreptul la lene“, a fost şi mai întîi comoditatea mea teribilă şi oribilă; amîndouă m-au făcut, de cînd mă ştiu, să nu mişc un deget spre a învăţa să bat la maşina de scris.

Vremurile în care am stat la cozi pentru a primi raţia de alimente ne-au predat din plin toată programa de lecţii ale umilinţei. Zile în şir, luni, ani, am contabilizat trecerea timpului, prin bifarea fiecărei căsuţe de pe cartelele care puneau la punct cît şi ce anume trebuia să mîncăm, pentru a putea deveni revoluţionari de profesie.

Jos cei care ţin cu Barcelona! Jos oportunismul! Jos spiritul de turmă şi lipsă de imaginaţie! Jos sus! Sus jos! Pe bune, m-am săturat de fabuloasa noastră apetenţă de a căpuşa orice întreprindere de succes, de a amuşina, convenabil, pe lîngă fructele dulci ale altora.

Am intrat în clasă şi brusc parcă m-am întors în timp. Întîrziasem cîteva minute (aşa cum mi se întîmpla uneori şi cînd eram elev). Cu o uşoară senzaţie de jenă, m-am aşezat în ultima bancă, singura rămasă liberă. Tabla neagră cu linii roşii pe jumătatea din stînga era parcă aceeaşi.

– Europa va deveni cu adevărat o ţară, mă rog, o „uniune“, o „federaţie“, doar atunci cînd va exista o singură limbă, ca în Statele Unite! – Chiar credeţi asta? – mă îndoiesc eu, politicos.

La cîteva zile după apariţia în Dilema veche (nr. 374/2011) a acelui aide-mémoire pentru (a)uzul intern, am primit la redacţie un e-mail de la domnul Tudor Mihalache – 66 de ani, inginer pensionar – care ne punea la dispoziţie un aide-mémoire propriu.

Prin mijloace dintre cele mai perverse, dar şi profitînd de nişte metehne mai vechi, puterea comunistă a reuşit să facă din Biserica majoritară o instituţie frecventabilă mai degrabă în virtutea obiceiului, decît a trăirii religioase sau a veneraţiei pentru nişte valori care îşi propulsează efectele spre spaţiul intim şi spre spaţiul social.

Fotbalul are cîteva vorbe transformate în mit. Şi sînt atît de defecte încît nimeni nu se mai îndoieşte de ele. E ca şi cum unanimitatea le-ar garanta irelevanţa. „Schimbarea antrenorului produce un şoc la echipă“, sună una dintre aceste maxime. Un şoc produce, dar un şoc negativ.

A fost nunta regală de la Londra, a fost beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea şi a fost împuşcarea lui Osama bin Laden. Trei evenimente la care am asistat (mediatic) în ultimele zile şi între care n-ar părea să fie vreo legătură.

În răgazul de odihnă oferit de prelungita vacanţă de primăvară, ce a făcut de data aceasta o elegantă punte între Paştele ortodox şi întîiul de mai muncitoresc, o sumedenie de analişti vorbesc despre muncă. Munca la români, desigur. Institutul Naţional de Statistică a pus şi el paie pe foc.