Recucerirea cetății Rîșnov

Au trecut mai bine de trei ani de cînd scriam cum autorităţile locale din Rîşnov şi cele judeţene din Braşov se luptă să ia înapoi Cetatea Rîşnov, care fusese concesionată unei firme conduse de un italian. Povestea e destul de cunoscută. Din anul 2000, Alberto Drera începuse să renoveze cetatea în care pînă atunci păşteau oile. Italianul a transformat „zidul părăsit“ într-un obiectiv turistic. De îndată ce au apărut semnele profitului, autorităţile locale au început să-şi arate  nemulţumirea faţă de desfăşurarea contractului de concesiune. Surparea unui zid proaspăt renovat a constituit motivul pentru care Primăria i-a acuzat pe concesionari că fac lucrări de mîntuială, neautorizate. În mijlocul bătăliei pentru cetate, Alberto Drera a murit de inimă, iar una dintre fiicele sale a preluat lupta.  

În conflict au fost antrenaţi Ministerul Culturii, politicieni şi parlamentari. De-o parte se invoca distrugerea patrimoniului istoric în scopuri comerciale, de cealaltă se vorbea despre investiţii private şi despre restaurarea unei cetăţi pe care nepăsarea de decenii a autorităţilor publice o adusese în stadiul de ruină. În luptă au fost aduse expertize şi avize care de multe ori s-au dovedit contradictorii. Din Consiliul judeţean se auzeau voci care susţineau că autorităţile ar fi renovat mult mai bine cetatea dacă aceasta n-ar fi fost concesionată, în vreme ce moştenitoarele lui Alberto Drera aduceau aminte sutele de mii de euro investite de tatăl lor în cetate şi faptul că înainte de concesionare autorităţile locale nu aveau nici cea mai mică intenţie de renovare. Anul trecut, justiţia şi-a spus cuvîntul şi cetatea a fost redată Primăriei printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi. Deci, din punct de vedere juridic, dreptatea a fost acordată Primăriei, iar comentariile pe această temă sînt de prisos. Locuitorii Rîşnovului şi cei interesaţi se pot însă întreba dacă acest rezultat al demersurilor Primăriei din Rîşnov le este benefic. 

Am vizitat din nou cetatea, la peste un an de la definitiva ei „recucerire“. Prima constatare a fost că accesul cu maşina pînă la poartă nu mai e posibil. Automobilele se lasă în parcarea din vale, de unde vizitatorii sînt preluaţi de un tractor cu remorcă, de genul minicarelor de pe Litoral. Mi-am zis că o fi mai bine ca maşinile să nu mai polueze zona. Însă, chiar şi parcurs pe jos, întregul drum din vale şi pînă la poartă e îmbibat de mirosul gazelor de eşapament de la tractoraşele care poluează cît o mulţime de autoturisme. Acesta e totuşi un amănunt nesemnificativ. La poarta cetăţii, Primăria a instaurat propria ordine. La casa de bilete era coadă. Casiera împărţea cartele  pe care mai întîi le trecea (foarte ardeleneşte) printr-un dispozitiv de încărcare magnetică, după care rupea fiecărui vizitator şi cîte un bilet de hîrtie. Acesta putea fi păstrat în buzunar, în schimb cartela trebuia dată unui portar (plătit probabil tot de Primărie), care făcea importantul oficiu de a o introduce atent, pentru fiecare, într-un aparat de genul celor de la metrou. Totul, sub ochii vigilenţi ai unui agent în uniformă neagră de la poliţia locală.  

Ajuns în sfîrşit în interiorul cetăţii, am descoperit că muzeul care fusese deschis de firma italianului, cu arme medievale şi instrumente de tortură, a fost închis. Nimeni nu mi-a putut spune ce se va întîmpla cu el. Spaţiul în care turiştii trăgeau cu arcul era, la rîndu-i, închis. Mai sînt cîteva magazine de suvenire, dar nu mai există nici un local. Ideea italianului era ca în cetate să existe şi mici baruri sau restaurante. Autorităţile locale nu par însă că agreează asemenea locuri (de desfrîu?) în mijlocul unei cetăţi istorice în care, pe deasupra, s-a mai turnat şi filmul Nemuritorii al lui Sergiu Nicolaescu.  

Cel mai şocant amănunt este însă acela că vînzătorii sînt tăcuţi şi speriaţi. Cineva care a trăit în România dinainte de 1989 nu poate să nu priceapă imediat situaţia. Am reuşit totuşi să aflu de la localnici, pe tonuri de confesiune secretă, că, de cînd Primăria a preluat cetatea, nimeni n-a mai bătut un cui acolo, că totul se distruge şi se degradează. Acum cîţiva ani, exact aceasta era previziunea angajaţilor de acolo, cînd au auzit că Primăria vrea să preia cetatea. Şi cred că putem să facem chiar un pariu, în cît timp istorica cetate va redeveni un frumos loc de păşunat.