Se dă apă sfinţită!
De Izvorul Tămăduirii, ca în fiecare an, la jurnalele principale ale tuturor televiziunilor, am văzut cum se calcă în picioare pelerinii, compatrioţii noştri pe care îi apucă o streche de dimensiuni epice atunci cînd se dă ceva, orice, oriunde. În cazul de faţă, nu e vorba de vreun supermarket care scoate la ofertă electrocasnice la juma’ de preţ, nu e cazul de vreun convoi cu ajutoare umanitare, nu era nici măcar o „nevinovată“ adunare electorală la care se dădeau pachete, ca să votezi „cum trebuie“. În cele din urmă, fără prea mare dificultate, se exclude şi extazul mistic ce i-ar putea anima pe compatrioţi în faţa unei mari sărbători. Rămîne, mare şi lată, vechea noastră obsesie care ne macină fără milă, de ani şi ani. Se dă ceva. Trebuie să apucăm.
Prin 1996, cineva îmi povestea isprăvile unei bunici devenite reper în „mitologia“ unei familii. Dintre relatările faptelor şi vorbelor de duh ale legendarei bunici, una mi-a atras atenţia în mod deosebit. Eram invitat la o sărbătoare la care, în mod normal, se adună toată familia, ocazie de etalare a talentelor culinare, o expunere spectaculoasă a dexterităţilor gastronomice în preajma cărora se construieşte minunatul confort al spunerii de poveşti, al istoriilor despre personajele familiei, despre momentele în care un singur om, prin puterea exemplului, sau prin folosirea inspirată a prerogativelor de lider, schimbă soarta unui grup. În seara cu pricina, deşi mă aşteptam să văd un spectacol al gătitului tradiţional, am avut parte de o surpriză care, la început, m-a nedumerit. În locul platourilor decorate savant, al aromelor aiuritoare şi al rumenelilor dătătoare de ameţeli, meniul de rezistenţă era alcătuit din nişte mari porţii de… cartofi prăjiţi. E drept, la faţa locului se mai înfăţişaseră şi nişte salate remarcabile, dar momentul principal era apariţia unor banali cartofi prăjiţi.
Însă povestea care însoţea aparenta sărăcie a meniului de sărbătoare merita din plin tot efortul de strunire a simţurilor care cereau un ospăţ ca la carte. Totul se întîmpla în cadrul unei petreceri date în memoria unei bunici, a unei chiaburoaice care, învinsă de comunism şi de naţionalizare, convocase un consiliu de familie şi pronunţase o sentinţă care avea să marcheze fundamental istoria familiei. Aflată în faţa copiilor şi a nepoţilor, bunica rostise următoarele cuvinte, devenite text de lege pentru membrii întregii comunităţi: „Comuniştii asta aşteaptă de la voi. Să mergeţi şi să vă aşezaţi la coadă. Să aşteptaţi să vi se dea cîte ceva de mîncare. Vă interzic să staţi la coadă! Nimeni din familia asta n-o să stea la coadă. Cîtă vreme o să ţină regimul ăsta, noi nu stăm la coadă. Noi nu ne înghesuim să ni se dea ceva. Nu ne umilim, ca să avem ce mînca. Chiar dacă o să trebuiască să mîncăm în fiecare zi, chiar şi de Paşti sau de Crăciun, doar cartofi prăjiţi, noi nu stăm cu ăştia la coadă!“.
Cele două poveşti, una cu îmbulzeala de la butoaiele cu apă sfiţită, cealaltă cu refuzul de a sta la coadă, nu sînt aşezate una lîngă cealaltă pentru a obţine efectul ieftin al condamnării celei dintîi prin exemplaritatea celei de-a doua. Ţin să clarific acest lucru, cît se poate de hotărît, în aşa fel încît să preîntîmpin orice comentarii care m-ar acuza de vreo formă de duşmănie la adresa religiei majoritare din România. Nu poate fi vorba nici pe departe de aşa ceva. Ceea ce vreau să scot în evidenţă e cu totul altceva. Diferite feluri de rezistenţă sau de opoziţie la adresa sistemului comunist, poveşti ale unor oameni care nu au vrut să cedeze nimic din demnitatea lor – fie că erau cetăţeni obişnuiţi, ţărani deposedaţi de avere, chiaburi puşi la colţ, adepţi ai confesiunilor religioase interzise sau preoţi ortodocşi care nu au făcut nici o formă de parteneriat cu ideologia sau cu sistemul –, au salvat punctual, în locurile în care trăiau, ordinea simbolică, setul de valori şi de semne care călăuzeau vieţile unor oameni. Pentru ei, noua ordine simbolică, umilirile de tot soiul, teroarea, frica aveau o dimensiune categoric provizorie. Se hrăneau din convingerea fermă că acea uriaşă eroare, acea rătăcire a istoriei avea un sfîrşit pe care ei îl vor prinde. Prin urmare, aveau misiunea de a păstra vechea ordine simbolică, în aşa fel încît, atunci cînd teroarea se va fi terminat, să poată scoate la lumină, în stare de funcţionare, valorile care fuseseră interzise.
Prin mijloace dintre cele mai perverse, dar şi profitînd de nişte metehne mai vechi, puterea comunistă a reuşit să facă din Biserica majoritară o instituţie frecventabilă mai degrabă în virtutea obiceiului, decît a trăirii religioase sau a veneraţiei pentru nişte valori care îşi propulsează efectele spre spaţiul intim şi spre spaţiul social. Iar supravieţuirea ca instituţie a adus după sine şi preţul acestei îngăduinţe din partea sistemului, care s-a tradus, mult dincolo de orice coborîre în profan, prin alterarea unor mecanisme foarte greu de recuperat. Azi, în bună măsură, Biserica Ortodoxă Română suferă de aceleaşi maladii de care suferim cu toţii. Privaţiunile la care ne-am supus vreme de atîţia ani au produs, şi în cazul Bisericii, excesul de dorinţă a consumului, de nevoie a satisfacerilor cantitative pe care le pretindem de la piaţa liberă. Iar semnele dezordinii simbolice sînt prezente şi aici, deşi ne-am aştepta ca Biserica să revină mult mai repede la măsură şi la punerea unei ordini evidente în lucruri. În plus, semnele dezangajării speranţei nu vin doar dinspre ororile estetice pe care le produc unii preoţi plecaţi pe calea ctitoritului cu orice preţ, ci şi din evidenta lipsă de preocupare sau, poate, de rezultate corecte în măsurarea atentă a efectelor pe care le-au produs, în ultimii ani, repetatele erori politice ale instituţiei.
(va urma)
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
